Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU
A fost sau n-a fost unirea Basarabiei cu România în 1918? Cum a fost? Întreb așa, fiindcă peste un moment istoric se depun, în timp, multe straturi – iar unele sunt de uitare…
Dacă n-ar fi fost Unirea cu România nu ai fi purtat acest dialog în limba română cu cineva din Basarabia, dragă Cristian. Cei 22 de ani de aflare a provinciei dintre Prut și Nistru în componența României au fost hotărâtori pentru menținerea identități românești a acestui teritoriu tranzacționat de mai multe ori de-a lungul istoriei. Fără această perioadă Basarabia ar fi pierdut legătură cu România, ar fi devenit un fel de „Transprutie”, ținând cont de tăvălugul rusificării: sovieticii au eliminat elitele intelectuale – elitele din toate breslele! –, prin asasinate și deportări în Siberia, au organizat foametea din 1946-1947 și colectivizarea forțată, iar după moartea lui Stalin s-au concentrat pe propagandă și educație comunistă. De aceea popoarele colonizate de ruși se curăță atât de greu de „scoria” sovietică. Memoria Regatului, noi, cei care nu l-am prins, am păstrat-o din poveștile părinților și ale bunicilor, din cărțile ascunse, ferite de ochiul vigilent al mancurtului din preajma ta și al iscoadei securiste. Faptul că după 1991 Basarabia și-a descoperit identitatea românească, numărând în sondaje între 25% și 30% de adepți ai Unirii, se datorează exclusiv perioadei interbelice. Identitatea românească a Basarabiei n-a putut fi distrusă, dar se află în suferință.
De ce a durat așa de puțin?
Din cauza celor două totalitarisme care au prins în menghine România Mare: nazismul și comunismul. Am fost o națiune înfrântă în cel de-Al Doilea Război Mondial, chiar dacă grație gestului curajos al Regelui Mihai din 23 august 1944 țara a fost salvată de o catastrofă totală. Înțelegerile de la Ialta au plasat România de partea nefericită a istoriei, iar Basarabia a fost reînglobată în imperiul ruso-sovietic, suportând o dublă împilare: politică și națională. Când „ne-am unit” cu URSS, nu s-a organizat un referendum, nu am avut un vot democratic. Am fost tratați ca o pradă de război a ocupantului sovietic și așa am rămas în bună măsură și azi.
Cine au fost, atunci, marii prieteni ai ideii unirii Basarabiei cu România în 1918 și cine au fost marii adversari ai acesteia?
Știm că la 1918 ne-a surâs norocul. Am intrat în război abia în 1916, alegând să luptăm pentru Transilvania, nu pentru Basarabia, pentru ca în final să obținem ambele teritorii plus Bucovina, Banatul și Crișana. N-a fost vorba însă doar de norocul invocat de P.P. Carp. În Basarabia, la ceasul dezrobirii, al destrămării Imperiului Rus, am avut oameni politici cu viziune: au militat mai întâi pentru o formă de autonomie a provinciei în cadrul unei Rusii post-țariste, ulterior, pe 2 decembrie 1917, au proclamat Republica Democratică Moldovenească și, în final, la 28 martie 1918, Unirea cu Țara-Mamă, România. E ușor, privind retrospectiv, să dăm un lustru eroizant și inexorabil acestor fapte, dar să ne gândim puțin: atunci, oamenii aceia, deputații Sfatului Țării, trăiau cu necunoscutul în față. Nu cunoșteau „legitățile istoriei”, s-au bazat doar pe puterea minții lor, pe curaj și, desigur, pe niște împrejurări favorabile. Apoi Conferința de Pace și Tratatul de la Versailles din 1919 ne-au recunoscut noile frontiere, iar cele 14 principii ale președintelui american Woodrow Wilson, care statuau dreptul popoarelor la autodeterminare, ne-au făcut dreptate.
Dușmanul Unirii a rămas același – Rusia, care nu s-a împăcat niciodată cu „pierderea” Basarabiei și a hărțuit România în întreaga perioadă interbelică, infiltrând agenți și sabotori de peste Nistru, organizând acte teroriste și tot felul de răzmerițe, botezate de istoriografia sovietică „răscoale populare”, cum au fost cea de la Hotin (1919) și cea de la Tatarbunar (1924).
Cum a trecut în istorie unirea Basarabiei cu România? Care sunt, din unghiul tău de vedere, cele mai pregnante narațiuni istorice despre acel moment?
Împrejurările în care s-a înfăptuit Unirea Basarabiei cu România sunt consemnate în diverse surse istoriografice, viața acestei provincii în interiorul Regatului transpare și în memoriile unor foști deputați din Sfatul Țării, în frunte cu Pan Halippa, adresate guvernului de la București, care cereau ameliorări și o administrație mai eficientă. Există însemnări ale ofițerilor români încartiruiți în Basarabia. Ceea ce surprindeau ei, la 1918 și mai târziu, era „bula de timp” în care trăiau românii de aici, vocabularul lor arhaizant, o limbă de dinaintea anexării de la 1812, și târguri rusificate. Explicabil. Moldova dintre Prut și Nistru nu a participat la episoadele aurorale ale formării conștiinței românești moderne: a absentat de la Unirea Principatelor, nu a trecut prin Războiul de Independență, nu a cunoscut prefacerile din perioada domniei lui Carol I…
Dintre mărturiile literare asupra realităților provinciei i-aș cita pe Geo Bogza, cu „Basarabia, Țară de Pământ” și pe Mihail Sadoveanu cu „Drumuri basarabene” – cărți în care cei doi scriitori și-au adunat notele de călătorie în acest ținut după Marea Unire. Urme basarabene – dar mai puține – întâlnim și în literatura română postbelică. De pildă, romanul „Din calidor. O copilărie basarabeană” de Paul Goma sau „Cel mai iubit dintre pământeni”, unde o avem pe basarabeanca Matilda – soția năbădăioasă a lui Victor Petrini.
Tema Basarabiei, așa cum se știe, era un tabu în România comunistă și viceversa: România nu exista în discursul public din Moldova sovietică. Pot spune că noi, basarabenii, am fost expulzați din țara noastră, România, exact cum a fost expulzat Regele Mihai de comuniști. Românii nu au dorit restaurarea monarhiei după 1989, la fel cum basarabenii, mulți dintre ei, n-au acceptat Unirea după dispariția URSS din aceleași motive de educație defectuoasă și istorie falsificată. A respins-o și regimul Iliescu în 1991, când Unirea s-ar fi putut face (iată, norocul n-a mai fost de-ajuns!) și când, de asemenea, l-am fi putut readuce pe Majestatea Sa pe tron. Mi se pare semnificativ acest paralelism. Prin unirea cu Basarabia și restaurarea monarhiei am fi avut o altă forță, un alt chip, o altă demnitate în Europa.
Un focus aici: cât timp a dispărut din manualele de istorie această idee, acest moment istoric?
În Basarabia postbelică evenimentele de la 1918 erau tratate ca o cotropire. S-au scris sumedenie de cărți de istorie, teze de doctorat la Chișinău despre cum gemeau basarabenii sub jugul moșierilor români, s-au făcut filme despre lupta eroică a ilegaliștilor sovietici moldoveni împotriva României cotropitoare… Unele din aceste personaje și-au regăsit oportun românitatea după 1991, devenind chiar fruntași ai mișcării de eliberare națională în anii 1989-1991. Să le concedem acest drept, șansa redempțiunii. O judecată corectă asupra istoriei trece prin discernământ și poate prin empatie (dacă nu și simpatie). Să imaginezi o rezistență intelectuală în Basarabia după război era practic imposibil, e drept că și colaboraționismul ar fi putut fi mai mic… S-a rezistat individual prin lecturi, prin bătălia surdă pentru menținerea limbii române în instituțiile de stat și aș pomeni aici nu doar contribuția scriitorilor, a oamenilor de cultură, dar și a unor savanți. Două nume: profesorul Nicolae Testemițanu, într-o vreme ministru al Sănătății, și profesorul academician Vasile Anestiade, care în postura lor de rectori ai Universității de Medicină din Chișinău au salvat această instituție de rusificare, militând pentru reintroducerea predării în limba română.
Punctual, te invit la un moment deopotrivă personal și retrospectiv (poate chiar tușat afectiv): cum ai învățat în comunism despre 1918-Basarabia-România? Ce îți amintești foarte pregnant din tribulațiile acelei epoci?
La școală am învățat că România a ocupat mișelește Basarabia, profitând de slăbiciunile temporare ale Rusiei sovietice. Îmi amintesc muștruluiala de la facultate, fojgăiala securiștilor în grupele studențești și drumurile pe care le făceam cu trenul la Odessa, Kiev sau Moscova, de unde veneam cu cărți românești – ele se vindeau în librăriile „Drujba”, consacrate literaturilor din „țărilor frățești”, comuniste. Aveam și la Chișinău o asemenea librărie, chiftind de cărți în vietnameză, chineză, coreeană…
Noi ne-am format o cultură și o simțire românească în pofida a ceea ce voia regimul să facă din noi. Eu, unul, am învățat de timpuriu să deosebesc propaganda oficială de „adevărurile de acasă”. Am avut norocul unei biblioteci părintești bogată în carte românească, pe care tata – profesor de limbă și literatură română („moldovenească” se numea pe atunci, scrisă în chirilică) – și-o adunase în anii scurtei liberalizări hrușcioviste, și colecțiile de reviste – Arici Pogonici, pentru cei mici, și Gazeta literară, la care era abonat, după care aceste publicații au fost interzise în perioada când Ceaușescu se dădea „independent” față de Moscova, fără ca basarabenii să aibă de câștigat ceva din „burzuluiala” asta a lui. Dimpotrivă, la noi represiunea s-a întețit. Regimul vâna „naționaliști” peste tot: în școală, în instituții și întreprinderi de stat, în spitale. Zburai din Universitate doar pentru că te prindeau că ai pus flori la statuia lui Ștefan cel Mare din Chișinău. Azi toți românofobii se înghesuie la soclul domnitorului, din care au făcut un fel de „proto-părinte al statalității moldovenești”, ostile României. Fenomenul acesta trebuie să-i sune cunoscut lui Lucian Boia: istoria aservită unor interese politice din prezent.
Ce anume crezi tu că oferă bun / prețios faptul de a fi cunoscut, nemijlocit, comunismul în raport cu această temă – a unirii Basarabiei cu România?
Singurul folos pe care mi l-a oferit această experiență, vorbesc de comunism în general, e că pot depune mărturie despre „fețele Răului” în cunoștință de cauză. Atât.
Cum este această idee – a unirii – regulatoare / ordonatoare pentru spațiul public din Republica Moldova? Cum ordonează ea diferitele discursuri?
În mod diferit. Aș face o comparație cu obiectivul integrării europene. Din 2009 încoace, de când avem la putere partide declarat proeuropene, opțiunea pro-Vest a intrat în picaj la noi, în schimb s-au înmulțit simpatizanții Estului. Explicația e simplă: Moldova a sărăcit, s-a afundat în corupție, defilând sub steaguri europene, fără ca Europa, bineînțeles, să aibă vreo vină pentru acest derapaj. Dodon și prorușii lui speculează problemele actuale pentru a promova alternativa rusă, modelul de „mână forte” al lui Putin, și conduc detașat în sondaje. Vom avea un an, 2018, cu alegeri parlamentare foarte dificile în Republica Moldova. Guvernării îi convine „sperietoarea Dodon”, pentru că poate mai ușor șantaja Occidentul: „mai lăsați-o cu rigorile, cu standardele voastre enervante, nu vedeți, suntem singurii voștri parteneri reali, singura alternativă la o invazie rusească în Moldova!” Dacă nu ar fost așa, Plahotniuc, patronul Partidului Democrat de la putere, nu l-ar fi ajutat pe prorusul Igor Dodon să câștige alegerile prezidențiale în 2016. Cu Maia Sandu – candidatul Opoziției proeuropene și antioligarhice – le-ar fi fost mult mai greu, pentru că aceasta le-ar fi cerut reforme reale, nu simulacre, le-ar fi cerut să respecte angajamentele asumate prin Acordul de Asociere cu UE.
Și cu ideea Unirii se întâmplă în ultimul timp un lucru ciudat. Regimul oligarhic de la Chișinău, care a capturat toate instituțiile statului, în special justiția, folosește unele asociații unioniste pentru a dezbina electoratul pro-european, care ar vota partidele proeuropene și antioligarhice. N-aș fi crezut niciodată că vom ajunge în acest punct: să vedem valorile naționale, românești, târâte în mocirla politicianismului. Înainte tabloul era simplu: pe de o parte noi, dreapta liberală și proromână, de cealaltă parte ei – stânga filorusă, kaghebistă. Acum lucrurile s-au amestecat. Vezi adepți ai Unirii susținând regimul cleptocratic de la Chișinău care se face că luptă cu Rusia, și vezi proruși care blamează „statul captiv, oligarhic Republica Moldova”. În aceste condiții, de manipulare grosieră și de asociere a Bucureștiului cu regimul de la Chișinău, urât de basarabeni, spune-mi, cum să apropiem idealul Unirii, mai ales că sărăcia și corupția îi alungă din Moldova pe cei mai buni, pe cei care ar vota pentru România și pentru Europa?…
Ce dă mai mult câștig în ultimele două decenii în Republica Moldova – să propui ideea unirii (altfel spus – să pledezi cauza unirii) sau să o combați?
Discursul antiunionist, antiromânesc a avut mult timp câștig de cauză în Basarabia, bolnavă de reminiscențe sovietice, supusă în continuare tirului propagandei rusești prin posturile TV care o retransmit – televiziuni controlate de Plahotniuc și Dodon. Și nu e vorba doar de emisiuni politice, de talk-show-uri care îl glorifică pe Putin, anexarea Crimeii și care blamează „complotul” Occidentului împotriva Rusiei. Sunt și emisiunile de divertisment, sunt filmele care propagă modul rusesc de viață. Tinerii sunt mai imuni la propagandă, în școală totuși se predă de ani buni Istoria Românilor și limba română, nu „moldovenească”, iar de când au fost anulate vizele de călătorie în Uniunea Europeană, basarabenii, care mai profită și de pașapoarte românești, cunosc lumea, învață, și am văzut că diaspora occidentală a votat-o masiv pe Maia Sandu la alegerile prezidențiale din 2016. Tocmai de aceea PD și socialiștii lui Dodon au schimbat sistemul electoral, adoptând solidar – în ciuda divergențelor lor geopolitice – sistemul mixt, care scoate diaspora din joc și favorizează Transnistria separatistă…
Cum sunt, în raport cu ideea Unirii, cei de la mijloc, cei așa-zicând „echidistanți”? Cu ce linii de discurs lucrează aceștia?
Nu poți rămâne echidistant în Basarabia când vorbim de „Est sau Vest?”. Cine nu înțelege asta este fie naiv, fie în slujba intereselor rusești, acoperite prin „statalism”. Există însă o categorie numeroasă de moldoveni care sunt pro-europeni și se recunosc ca români, fără a fi neapărat unioniști. Când îi vezi pe socialiștii lui Dodon conducând în toate sondajele nu îți permiți să pierzi niciun procent de electorat. România trebuie să lucreze cu toată lumea în Republica Moldova, inclusiv cu minoritățile, să-și sporească numărul prietenilor, să nu se limiteze doar la unioniștii declarați. Să nu se prezinte doar ca mamă-interbelică ce-și caută copila basarabeană rătăcită, ci să fie un stat european, o interfață a Occidentului, să ofere Moldovei un model de modernizare. Aceasta este cartea câștigătoare.
Chiar: ce e „mielul care suge la două oi”?
Înseamnă a fi „și cu unii, și cu alții”. E mentalitatea dominantă în mediile politice de la noi, să spui una și a faci alta, să te imaginezi o „punte” dintre Est și Vest. Mitul „Moldova – Elveția răsăritului”, în afara blocurilor militare (neutralitatea e fixată în Constituție, dar este anulată de facto prin prezența armatei ruse în Transnistria). O atitudine ce sugerează lașitatea, duplicitatea, dezangajarea, turpitudinea clasei conducătoare din Basarabia.
E suficientă ideea unirii Republicii Moldova cu România ca mit (re)fondator sau ea trebuie dublată / triplată ș.a.m.d. cu alte idei, puternice, purtătoare de viitor?
Discursul identitar, singur, nu mai poate convinge. Azi, cel mai bun agent al Unirii în Basarabia este DNA, de aceea urmărim cu multă emoție bătălia pentru independența justiției care se poartă azi în România. În mod semnificativ, partidele declarate unioniste de la Chișinău n-au luat împreună nici 3% la alegerile prezidențiale și la fel de slab stau și în sondajele din 2017. Asta în timp ce în același sondaje adepții Unirii urcă până la 25-30%. De ce nu sunt votate partidele unioniste? E o problemă de lideri, necredibili, compromiși, sau poate e și o problemă de viziune?… Din 1991 am avut sloganuri și multe gesturi simbolice, dar prea puține fapte care să facă tangibil idealul Unirii. Trebuie să întoarcem ocheanul. Unirea trebuie să vină firesc, la capătul unui intens proces de reforme și ajustări, de legături economice, de interconectări energetice. Nu poți uni un stat membru al Uniunii Europene și al NATO cu un teritoriu capturat de mafie, scufundat în corupție și fărădelege. Cuvântul de ordine în Basarabia este europenizarea. Nu doar faptul că vorbim limba română ne dă dreptul să ne unim cu România. Vorbim limba română pentru că suntem europeni, pentru că aparținem civilizației occidentale. Aceasta este ideea-forță pentru Centenarul Unirii în Basarabia.
Tu zici – și eu vin lângă tine să întăresc aceasta idee – că acum avem în față o mare dilemă. Așa o formulezi în editorialul tău din revista Contrafort: „Întrebarea e despre adecvarea noastră, a românilor de azi, la idealul național, la sacrificiile, patriotismul și inteligența politică a celor care au realizat Marea Unire de la 1918.” Cum stăm în această privință?
Cred că un răspuns implicit la această întrebare, un răspuns izbitor, aș spune, ne-a furnizat emoția pe care am trăit-o la moartea Regelui Mihai – ultimul șef de stat comun pentru românii de pe cele două maluri ale Prutului. Am plâns în fața catafalcului Majestății Sale pentru că știam ce-am pierdut – nu doar legătura cu România legitimă, cu România de dinaintea comuniștilor, dar și accesul la viitor, accesul la o altă realitate, pentru care și-au dat viața tinerii din Decembrie ’89. Regele Mihai a salvat țara de dezastru, actualii politicieni o bagă în dezastru. Aș vrea să ne gândim că avem în istoria noastră și alte exemple – modele de onoare și dăruire în serviciul public – decât jalnica priveliște pe care ne-o oferă actuala clasă politică. Regelui Mihai, înaintașilor noștri de la 1918 le-a fost infinit mai greu decât nouă. De aceea nu vom avea nicio scuză dacă vom claca.
Notă: acest interviu a fost publicat în primul număr al suplimentului CENTENAR din revista ”România literară”.
