Armura

Armura lui era credinţa
În nevãzutul protector
Şi-avea ca arme cutezanţa
Şi liniştea cã va învinge.

Dar rãul care îl pândea
Era când vag ca o primejdie
Care e-n preajmã şi n-o simţi,
Când animat de-nfãţişãri
Înverşunate, obsedante.

Ar fi putut sã se închidã
În sine însuşi ca-ntr-un scut,
Sã nu mai vadã, sã n-audã
Ce se punea la cale-afarã.

El a ales sã stea de veghe,
Înconjurându-se de oastea
Unor rãspunsuri neclintite
La iscodirea îndoielii.

Deşi-ntãririle în timp
Au devenit tot mai puţine,
A biruit pânã la urmã,
Când alt viteaz s-a-ncumetat
Sã-i ţinã locul mai departe.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *