Trei etaje – o exegeză a singurătății

Motivul imobilului reprezintă un microcosm excelent, nu neapărat nou în literatura contemporană – a fost exploatat magistral și de Georges Perec în La vie, mode d’emploi în 1978 (pariziana Rue Simon-Crubellier)  – dar susceptibil pentru Eshkol Nevo de a pune magistral în scenă o ficțiune cu o construcție admirabilă. Trei etaje (Humanitas, 2017) este nu numai un roman alcătuit cu multă rigoare, cu detalii cizelate până la șlefuire, ci și o poveste în care nimic nu pare hazardat, necontrolat, în care nu există nicio frază în plus sau în minus, și, mai mult, un roman care nu-i lasă cititorului niciun respiro. În plus, cititorul nu este considerat nici pe departe un inocent, el este luat complice, se pornește de la premisa că el înțelege, ba chiar pactizează cu personajul. „Dar tu nu mă vei trăda niciodată. Și eu știu foarte multe lucruri despre tine.” (Etajul întâi, p.71), „Adevărul este că nu am pe nimeni căruia să mă pot confesa.(…) Poate îmi vei împărtăși și tu unul dintre secretele tale. Nu cred că nu ai. Toți oamenii au secrete.”(Etajul al doilea p.175), „Nu am pe nimeni altcineva cu care aș putea împărți această povară.” (Etajul al treilea, p.179) Un confident presupune validare – până la urmă, dacă n-ai cui să i-o spui, povestea nu există! – iar acest confident (mascat subtil în cititorul însuși) are în raport cu personajul principal al fiecărei povestiri – trei la număr – rolul unui catalizator, în raport cu care protagonistul face confesiuni (se comportă atipic) lăsând la o parte învelișul său social și statutul cu care se înfățișează.

În măsura în care te regăsești, înseamnă că ești sincer cu propria conștiință – și aici respiră un aer din Căderea lui Camus, care, dincolo de teoria freudiană pe care Nevo o introduce subtil în context, poate fi un posibil punct de plecare. Comparativ însă cu Camus (care postulează prin intermediul unui personaj că: există oameni care nu vor să aibă nimic de ascuns ca să nu fie siliți să mintă, cei care preferă să mintă, ca să aibă ceva de ascuns și în sfârșit, cei cărora le place atât minciuna, cât și misterul), autorul israelian nu aplică sentințe, iar personajele sale fac concesii – de fapt, trăiesc într-o lume a concesiei. Sunt altruiste pentru că sunt slabe și dependente de traume sau de imaginea în ochii celorlalți. Se întâlnesc doar acolo unde se pune în vedere ideea că nu ești singurul, ci doar singur. Și, nu în ultimul rând, pe parcursul paginilor, comportă o anumită schimbare, sunt capabile de o eventuală confruntare cu propria lor natură. La momentul la care le surprindem, ca într-un instantaneu, personajele sale sunt prinse în momente critice din viața lor. Autorul scoate la suprafață dureri vechi și multă fragilitate umană. Este, în fond, o exegeză a singurătății dar în același timp și un preț care se plătește fie pentru indulgență, fie pentru egoism. Nu e loc de mângâiere, dar nici de cruzime. Cele trei personaje Arnon, Hani și Devora trăiesc pe moodul de avarie care posibil să ducă la fractură mai devreme sau mai târziu. Autorul le dă șansa să cadă, să se reinventeze, ba chiar acordă o importanță capitală căderilor personajelor sale, le pregătește magistral alibiul, le orchestrează circumstanțele și le aranjează scenografia. Nimic forțat, totul într-o cheie posibilă, în care nu există niciun motiv pentru ca scena să nu se întâmple. Confesiunile pe care acestea le fac vin fie dintr-un instinctiv act de supraviețuire, de egoism, fie țin de confort sau de descărcare emoțională și de diminuare a vinei. În fond, și confesiunea este un monolog, dar cu complicitate asumată. Protagoniștii înfruntă regulile și din acest motiv vor duce angrenajul narațiunii într-o direcție sau în alta.

Poveștile se suprapun – există, indubitabil, și o complicitate între etaje, între familii – se validează între ele, se susțin, se întrepătrund și se continuă. Nu câștigă neapărat în profunzime direct proporțional cu supraînălțarea etajelor, iar drama nu câștigă în intensitate odată cu urarea fizică.

trei-etaje-humanitas-fiction-2017

Imobilul este un fel de Babel în miniatură, în care teoretic toți erau uniți – familiști convinși -vorbind o singură limbă, o coeziune a firii omenești, o unitate. Toți aspiră la recucerirea unui Paradis pierdut (își doresc perfecțiunea, firescul familial și sfârșesc în confuzie și singurătate) cu atât mai mult cu cât fără excepții protagoniștii/locatarii provin din familii în care au existat probleme.  – Familia de la primul etaj apelează la ajutorul vecinilor, văduva de la etajul al treilea este îmbrățișată de locatara etajului al doilea, care aerisește casa (și ceasurile!) vecinilor de palier. Oamenii vorbesc, dar nu se pot înțelege. Relaționează însă. Debora, locatara etajului al treilea va dori în mod obsesiv să se mute, ba chiar și personajul de la primul etaj, dar decide să nu o facă din motive economice. Babilonul este singura construcție pe verticală pe care Dumnezeu o dărâmă și se pare că și acest imobil în unitatea lui imaginară prezintă fisuri interioare. Se surpă singur.

          Cheia de lectură este dată de autor prin intermediul celor trei instanțe ale psihicului, prin care repune astfel  pe tapet într-o manieră inedită o celebră teorie freudiană.

Etajul întâi sau zona Sinelui. Personajul principal este Arnon, un fost ofițer, care îi povestește unui prieten despre degradarea vieții de familie și despre zbuciumul lui cauzat de o îndoială legată de cele petrecute fiicei sale în proximitatea unui bărbat în vârstă care dădea evidente semne de demență. „Semnele au fost întotdeauna acolo tot timpul, însă am preferat să le ignor.” (p. 9) Are o relație fizică cu nepoata bărbatului respectiv, deși ea este adolescentă, încercând să afle cu acest preț dacă bunicul acesteia a  abuzat-o pe propria sa fiică. Confesiunea o face unui prieten scriitor, fost camarad de arme. Evenimentele următoare îi aruncă întreaga căsătorie într-o veritabilă criză. Inevitabil, dincolo de rânduri se poate citi și un sindrom de șoc post-traumatic din experiența sa de soldat din timpul Intifadei palestiniene. Scena este copleșitoare, întrucât se pare că Arnon are multă violență acumulată și reprimată. „Îți amintești primele raiduri de patrulare pe care le-am făcut imediat după înființarea așezărilor evreiești?, când Erlich a intrat din greșeală cu automitraliera lui pe aleea aia din Hebron? (…)Acolo, în Hebron, mi-am păstrat sângele-rece. (…) Dar atunci – îți spun sincer – am pierdut complet controlul asupra lucrurilor. Urlam la mine însumi în timp ce conduceam. Loveam cu pumnii în volan.” (p.26) Cu toate acestea ține să sublinieze:  „Tu mă cunoști. Nu sunt un om violent.”(p.28) însă se scuză magistral invocând scopul acțiunii: „Dintotdeauna am crezut că lumea se împarte în două categorii de oameni: cei normali și criminalii. (…) Nu există cale de mijloc. (…) îți dai seama că totul depinde numai de cantitatea de presiune pusă asupra ta și de motiv. Înăuntrul fiecăruia dintre noi există un mic criminal gata să ridice capul în orice clipă, înțelegi?” (p. 44) Cu toate acestea Arno nu este autorul unui act gratuit, el nu are o relație cu minora respectivă absolut întâmplător. Nu are nimic în comun cu personajul lui Gide (charmantul Felurissoire) din Pivnițele Vaticanului. Nu este un act dezinteresat, născut din sine, fără scop. Deși o visează pe fată cu o noapte în urmă,  pune în fapt o relație cu o minoră sperând să poată obține mai multe detalii referitoare la o posibilă situație prin care a trecut propria sa fiică. „Dacă mă port cum se cuvine, ar putea să devină pentru mine o sursă de informații.” (p. 57) În plus, chiar dacă a cedat pulsiunii (ne aflăm totuși în palierul sinelui, al instinctului, al revoltei și al ispitei) autorul își regretă fapta, și manifestă aprige mustrări de conștiință. „Oamenii nu înțeleg cât demult te izolează infidelitatea” (p.80) În plus, protagonistul este genul de soț principial, care nu a înșelat niciodată. „Bărbații din familia Levanoni își respectă femeile” (p.50) dar care, cu toate acestea, are momentul său de slăbiciune pentru care își construiește o apărare fragilă, punând-o pe seama naturii umane: „În viața reală există un punct care, odată depășit de un bărbat, face imposibilă orice încercare de a te abține” (p.68)

Nu în ultimul rând, cititorul, prietenul, este invitat discret să pactizeze, să fie complice:„ Ești singurul om din lume căruia i-am împărtășit toate astea, așa că n-ai de ales. Te gândești la un final bun pentru povestea asta, bine?” (p.80) „Pentru tine, totul e o poveste, nu-i așa? Păcat că pentru mine e realitate.” (p.24)

Etajul al doilea – zona eului.  Hani (grație în ebraică), o femeie crescută în Ierusalim și educată la Colegiul Universității Ebraice, îi scrie prietenei sale despre singurătatea înfiorătoare în care trăiește și despre teama nebuniei de care se simte amenințată. Psihologul îi moare, biserica la al cărei confesional intenționa să se ducă s-a demolat. Practic, s-a surpat o lume în care își reconstituia un echilibru fragil. „Mă tem că dacă nu voi povesti cuiva ce se întâmplă, îmi voi pierde mințile” (p. 88) Hani este cunoscută ca „văduva din vecini” din cauza absențelor repetate ale soțului ei. Este un om singur „Nu am puterea de a falsifica fericirea care nu există în mine” (p.138), iar onfesiunea ia forma acestei scrisori în care mărturisește că s-a căsătorit cu soțul ei crezând că va fi un tată bun pentru copii, însă acesta nu pare să se implice cu adevărat în educația acestora. Hani povestește relațiile sale anterioare, cu un psiholog și un om ortodox (probabil caractere aparte sau în orice caz o alteritate acceptată, unul garantul încrederii sociale, etica, celălalt morala) și, împotriva dorinței soțului absent, îl ascunde pe cumnatul său de creditorii pe care i-a înșelat.

Intervalul în care se mișcă acest personaj ține de zona eului, un spațiu sensibil între pulsiunile sexuale și rigorile moralității. Chiar din primele paragrafe protagonista (referindu-se la psihologul pe care îl frecventase)  induce registrul în care se poate citi confesiunea: „Am ajuns ferfeniță  în subsolul micuț (…) și tot la fel am plecat de acolo. (…) Nu folosea clișeele obișnuite: id și ego, mama ta, și cum fac toate astea să te simți, și care sunt experiențele tale”(p.83)

Actul sexual – pentru că și aici există unul, dar în care protagoniștii nu se ating propriu-zis – are o cu totul altă conotație. „Trebuie să-i scriu cuiva toate astea, fără să cenzurez nimic, ca să fiu sigură că povestea cu Eviatar  a existat cu adevărat. Sau cel puțin, să pot crede că mi-am imaginat-o. Că am fost atât de disperată, încât am avut nevoie s-o inventez.”(p.174) Hani încearcă să treacă în uitare, ca mecanism de apărare, să refuze boala psihică a mamei sale, încearcă să își justifice faptele reprobabile, proiectează propriile impulsuri asupra altei persoane. Declanșează un întreg arsenal de apărare asupra unor conținuturi care o apasă și care riscă să îi genereze traume. „Uneori se întâmplă, pur și simplu, ca totul înăuntrul tău să strige și să-ți comande: „Fă ceea ce este greșit” (…) Înțelegi? E în regulă dacă nu înțelegi. Nici eu nu înțeleg. Nici bufnița nu înțelege. ” (p. 109). Se află la limita dintre conștient și inconștient. Modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la realitate și proiectează des câte trei răspunsuri, de la cele impulsive la adevărate instanțe morale: „Aproape mereu dau câte trei exemple. Poate că lucrul acesta are legătură cu faptul că am devenit parte a unui triunghi?” (p.93) „Știu că ești un mincinos, dar e plăcut” Sau poate am spus „De ce îmi povestești toate astea? La ce bun? Sau poate „Dă-mi un exemplu” (p.154) Vietate necurată conform Levithicului (11, 13-20), bufnița (care are fața albă, care se multiplică pe parcurs, bufnițe care la un moment dat se vor certa între ele) validează un dezechilibru, dar o face într-o manieră ocrotitoare, empatizând cu personajul principal „Acasă îmi e frică de mine.(…) Bufnițele îmi vorbesc din copac”(p.97)

Firește, Hani, ca și personajul primului etaj pretinde complicitate din partea ascultătorului/cititorului, dar într-o formulă fără echivoc: „În orice caz, ar fi frumos să-mi scrii ceva. (…) Poate îmi vei împărtăși și tu unul dintre secretele tale. Nu cred că nu ai. Toți oamenii au secrete.”(p.175)

Etajul al treilea, sau zona supraeului. O fostă judecătoare respectabilă, pe nume Devora (un personaj puternic vetero-testamentar, prima femeie profet din Thora, un nume care cu siguranță nu a fost ales întâmplător), își înregistrează pe un robot telefonic confesiunile sale legate de un soț dominator. În pofida faptului că a fost percepută ca un om puternic, ca un garant al moralității și echilibrului, în realitate, Devora aduce în prim-plan un suflet dependent și devotat până la anulare fostului soț. Si-a supus considerabil natura umană pentru a corespunde preferințelor soțului ei. „Când trăiești alături de un om încăpățânat, odată cu trecerea timpului înțelegi că, dacă nu vrei să-ți petreci tot timpul luptând, trebuie să înveți să renunți.”(p.259) Dar, dat fiind că ne aflăm în zona supraeului, în spațiul rigorilor morale și a interdicțiilor, nimic nu iese deocamdată din intervalul de referință și nu contrastează cu teoria freudiană. După o viață în care a ascultat Strauss pe ascuns, afirmând consortului că îl preferă pe Bach numai pentru a nu tulbura o liniște domestică, riscă și alege misterul. Intră în relație cu un fost agent Mossad care intenționează să o reunească cu fiul ei care o abandonase. Aici personajul intră în tăvălugul schimbării de paradigmă. La final o vedem într-o formă de răzvrătire, alăturându-se tinerilor demonstranți de pe străzile din Tel Aviv. Acest ultim palier al romanului, deși pare construit oarecum previzibil în ce privește evoluția personajului principal, surprinde totuși prin faptul că judecătoarea în cauză dă un verdict pe care nu părea a fi pregătită niciodată psihic: „Nu există oameni normali. Sau întâmplări normale. Există doar anumite lucruri pe care anumiți oameni trebuie să le facă în anumite momente.”(p.288).

Supraeul este o instanță superioară care se dobândește progresiv prin interiorizarea unor frâne sociale, prin stăvilirea pornirilor. În ce o privește pe Devora, conștientă de aceste aspecte (este personajul care pune pe tapet însăși teoria freudiană a aparatului psihic), aceasta pare că decide să nu mai acționeze în conformitate cu trecutul. „Mă temeam că acumulasem în subconștient un întreg arsenal de cuvinte care nu așteptau decât întrebarea care să le scoată la suprafață.”(p.245)

Dintre toate cele trei povești, asupra primei  plutește semnul unei oarecare incertitudini. Nu suntem siguri în ce măsură există ideea de vinovăție. Aflarea adevărului nu ar fi adus cu siguranță modificări de percepție sau altă evoluție a personajului principal. De altfel, Arnon mi se pare personajul cel mai complex și mai bine individualizat al întregului roman. Scrisoarea lui Hani este de asemenea bulversantă cu cât sunt mai suspecte acțiunile cumnatului ei. De altfel, construcția poveștii din acest al doilea etaj mi se pare cea mai articulată. Nu poți să nu te întrebi ca cititor ce opțiuni ai fi avut. Poveștile se întâmplă în același timp. În momentul în care Arno își duce fiica la școală, Hani, îmbrăcată în bluza galbenă scoate banii de la bancomat pentru a-i da cumnatului ei. Devora este ulterior îmbrățișată de Hani. Există întrepătrundere. În tot atâtea singurătăți, nimeni nu pare singur. Deși este. Un fir comun al poveștilor rezidă și  în prezența unui personaj cheie, cu rolul de a genera și grăbi reacțiile personajelor principale: o tânără seducătoare, un cumnat charmant și suspect în fața legii, un fost agent Mossad.

De asemenea, autorul introduce  multe elemente care par specifice unui context israelian – suspiciunea, teama, vecinii gata să afle intimitatea și de ce nu să o facă publică, idei legate de Holocaust, problema Gaza „nimănui din lumea asta nu-i pasă  că vreme de ani întregi au tras cu rachete în noi, înainte ca vreunul dintre noi să fi pus piciorul acolo.” (p.77), unul dintre personaje este „slab, asemeni supraviețuitorilor din lagărele de concentrare” sau, „la urma urmei” – spune personajul principal de la primul etaj -, „merită oricând să frângi inima unei naziste” etc. Este un microcosm viu consumator de shakshuka în fiecare dimineață. Și de rugelach. Nu în ultimul rând un roman al tensiunii, al neliniștii, al patologiilor, în care apar dezordini, boli psihice, violență în familie și recurențe de natură congenitală – șase degete la un picior, episoade de nebunie instituționalizată, boli de respirație etc.

Cum spuneam la început, Eskhol Nevo nu dă sentințe, dar citind romanul poți formula posibile întrebări: în ce măsură favorizăm familia în raport cu societatea și regulile sale dat fiind că, cel puțin în acest context (intimitatea imobilului), ideea de fericire este definită mai ales prin comparație și prin lipsă? – fericirea pare mai degrabă a fi o neputință, o imposibilitate. Există posibilitatea ca ceea ce numim generic conduită morală  să ducă încet și sigur către izolare și disoluție? Este eroarea (și alegerea de a greși deliberat) oare un generator al libertății personale?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *