Zâmbetul Tovarășului

Din ultima bancă s-a auzit ca un fel de premoniție: ”A căzut Ceaușescu!”. Profesorul s-a întors și a țintit cu privirea un petec de var de deasupra tablei. Acolo, până nu cu mult timp înainte, cu un rictus împietrit care dădea fiori, se afla tabloul tovarășului. Acum era undeva pe jos, făcut țăndări și cioburi. Prefacerea a fost însoțită de un zgomot prelung, ca de rafală. Dar nu era cutremur, am apucat să constatăm, numai tovarășului nu-i ardea de stat locului. Nestatornic, deși zidul ar fi trebuit să-l sprijine, cum l-a sprijinit la Târgoviște. Eram îngrijorat. Glasul elevului de coada clasei și tonul ireverențios produsese un val de frig instantaneu. Profesorul aparent calm, deși nu era calmul lui, îl ia deoparte și-i atrage atenția că se folosește un limbaj politicos: ”Mult iubitul și stimatul, tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Ideea că am avut și eu un rol la căderea tovarășului mă urmărea cu o spaimă teribilă.

Cu câteva luni înainte, eram elev de serviciu împreună cu colegul meu Liviu. Clasa noastră se afla în cabinetul de geografie al liceului economic. După terminarea orelor aveam de măturat, șters tabla și scos gunoiul de prin bănci. Liviu se apucase hărnicește de treabă iar eu îmi îngăduiam câteva clipe de relaxare, mai ales că la ultima oră avuseserăm sport și am jucat fotbal. Teoretic, eram obosit. Însă mingea, pe care o luasem cu mine, îmi făcea cu ochiul și n-a durat mult până să mă joc cu ea la tablă. Am încercat să-l corup și pe Liviu într-un joc imaginar de tenis cu piciorul, după ce am desenat un fileu de cretă, dar nu mi-am găsit mușteriu. Am continuat singur până când mingea s-a înălțat, parcă hrănită de imponderabilitate, și a izbit cu putere direct în tabloul de deasupra tablei. Am simțit cum, odată cu tabloul, se prăbușește cerul peste mine. Realizam gravitatea situației mult mai bine decât Liviu, care începuse să facă glume. L-am lăsat pe Liviu să vorbească singur și am zbughit-o către primul atelier de geamuri și oglinzi. În grabă, măsurasem cu palma dimensiunile geamului pe care aveam să-l cumpăr. La scurt timp mă întorceam victorios cu geamul sub brat dar aveam să constat că nu făcusem cea mai fidelă măsurătoare. Geamul era mai mic. Ce era de făcut? Liviu îmi dădea sfaturi foarte utile, de genul: să vorbim cu dirigintele sau să iau tabloul cu mine în oraș. Până la urmă am potrivit tabloul, nici acum nu știu cum, să stea nemmișcat până la prima adiere de vânt și am obținut promisiunea lui Liviu că va uita instantaneu tot ce se petrecuse în după-amiaza aceea la școală.

A doua zi am răsuflat ușurat când am văzut că zâmbetul tovarășului era la locul lui. După aproape treizeci de ani l-am întrebat pe Liviu dacă își mai amintește pățania respectivă și m-a privit ciudat, semn că-și însușise din plin promisiunea dată

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *