Dialoguri cu Soljenițîn

Extraordinar de prețios este, pentru cititorul lui Aleksandr Soljenițîn, portretul de senectute pe care i-l face Aleksandr Sokurov, într-o zi de toamnă de la sfârșitul anilor `90, o zi ploioasă și proaspătă, întocmai pe placul scriitorului care fusese, cândva, exilat în ținuturile aride și pustii ale Kazahstanului. Filmul se compune din convorbirile regizorului cu Soljenițîn și cu soția acestuia, Natalia Dmitrievna, iar secvențele sunt încadrate narativ de vocea lui Sokurov. Spațiul dialogurilor e ambientul tihnit al locuinței soților Soljenițîn, o dacea rusească din împrejurimile Moscovei, acolo unde au trăit după revenirea în Rusia și unde au stabilit sediul fundației de sprijin pentru foștii deținuți ai gulagului sovietic.

Încă de la primele cadre, filmul lasă impresia unei intimități împărtășite. Imaginile nu par a fi înregistrate pe peliculă, e ca și cum s-ar derula în fața ochilor. Nu există o punere în scenă, nimic nu e deplasat de la locul pe care îl ocupă în cotidian. Camera de filmat surprinde invizibil ritmul și gesturile firești, cuvintele dense, tăcerile, în acompaniamentul discret al câtorva note simfonice și-al tunetelor îndepărtate.

E o zi ca oricare alta: o zi din viața lui Aleksandr Isaievici. Veacul al XX-lea sau „fiara”, după cum îl numise Osip Mandelștam, e pe sfârșite. Sub lentila mărită, „personajul” stă aplecat la masa de lucru, îi auzim respirația, îi vedem îndeaproape scrisul îngrijit și mâinile cercetând însemnările, ca pentru a le întipări mai bine. Micul paradis domestic e o conviețuire simplă între spațiu și lumină, fotografii de familie, câteva rafturi cu cărți și ferestrele largi, dincolo de care freamătă pădurea. Cine vizionează aceste cadre, atât de reconfortante în tihna și luminozitatea lor, nu poate să nu remarce contrastul izbitor cu mărturiile despre strânsoarea sufocantă a închisorilor staliniste, umplute până la refuz de carne vie.

Itinerariul primei părți, intitulată Nodul, are, în stilul propriu elegiilor sokuroviene, o notă duioasă, vag nostalgică. Vedem un Soljenițîn meditativ, eliberat, pentru câteva momente, de sub imperativul scrisului. O plimbare prin pădurea de noiembrie devine prilej confesiv. Temele curg una din alta: vârstele copacilor, degenerarea ființei umane și resorturile bunătății, dragostea scriitorului pentru Rusia – o dragoste definitivă, devenită asurzitoare în lungii ani de despărțire. Pentru exilatul de pe pământul natal, America e o țară mută, acolo păsările aproape nu cântă, brazii nici ei nu-s așa falnici, acolo nu se poate scrie. Printre popasuri și contemplări, revin amintiri din copilăria timpurie, apoi din exilul sub soarele copleșitor al Kazahstanului sau din anii de muncă în lagăr, în condiții extreme, la -35 de grade.

În partea a doua, intitulată chiar Dialoguri cu Soljenițîn, obiectivul se apropie mai mult de cercul de idei al gânditorului Soljenițîn. Impresionează luciditatea, profetismul tipic rusesc, dar și măsura cu totul personală cu care cântărește derapajele istoriei trăite, fizionomiile epocilor, caracterele. Să nu ne așteptăm la reconstituiri elaborate ale anilor de detenție, de revoluții, exil sau război – toate acestea au fost deja exorcizate în miile de pagini pe care Soljenițîn le-a consacrat mărturiei despre terorile puterii roșii. Însă avem acces la fulgurații de memorie personală și, mai ales, la reflecții punctuale despre artă și funcția restauratoare a scrisului, despre binefacerile credinței ș.a.

Dialogurile cuprind și un semnificativ periplu în literatura rusă a ultimelor veacuri. Soljenițîn amintește de afinitatea cu Dostoievski, de afecțiunea pentru Cehov, de scriitura inimitabilă a lui Platonov. Pe măsură ce istorisirea curge, nu lipsesc referiri la Gogol, Karamzin, Nabokov sau la propriile proiecte literare, în perpetuă desfășurare.

Urmărind Dialogurile cu Soljenițîn, avem senzația că în fața noastră se află o istorie vie, care reflectează la sine și vorbește despre sine în plină conștiință. E conștiința celui care spunea, rezistând ororilor gulagului, disperării și bolii, că va rămâne în viață atâta timp cât va scrie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *