Pe măsură ce mâinile pricepute, dar atât de lipsite de sentiment, ale coafezei înaintau în imensitatea firelor de păr, gândurile mele înţepeneau într-un punct pe care nu-l puteam defel controla cu puterea minţii. Se bloca asemenea unui circuit care nu-şi mai găseşte resurse şi cedează când se aşteaptă omul mai puţin. Aşa mă simţeam, de parcă fiecare fir de păr se ridica, se întindea, automat şi jalnic, de la un capăt la celălalt al unei memorii ultrasolicitate, aflate pe punctul de a claca. Coafeza m-a privit o clipă câş, peste mănuşile de plastic, puţin înclinată spre dreapta trupului ţintuit în aşteptare. Probabil că aveam, în acel moment, o mutră de nepământean. Tâmpă. Cu obrajii coloraţi anormal în alb şi vânăt, în verde şi cenuşiu, în sidefiu şi galben, asemeni unei măşti nedetaşabile, pictată direct pe faţă, ostentativ. Numai cine a fost vreodată la festivalurile veneţiene, la balurile mascate, îşi poate imagina măreţia capului meu, blocat în mirare, ridicându-se cu greu, de sub o imensă plasă aruncată peste umeri.
– Vă simţiţi bine? S-ar putea ca amoniacul să vă provoace uşoare stări de disconfort. Aşa e la coafor. Aici semănăm mai mult cu nişte circari. Ce-mi plac secvenţele din filmele cu frizerii de cartier, în care gangsterii nu au timp să plătească la sfârşit, mă gândesc, hahaha, cum aş reacţiona eu dacă ar intra unul peste mine, ce i-aş zice, cum l-aş trata, probabil că aş leşina, la chestii din astea nu sunt foarte puternică… Vă aduc un pahar cu apă?
– Nu, totul e în regulă. Pe dracu, mă roteam cu tot cu scaun, într-un vârtej insuportabil, scene din viaţa mea mă plesneau direct în faţă, na, să-ţi aduci aminte, na, uite cum arătai pe vremea aceea, ce diferenţă covârşitoare, na, ne place sau nu, suntem conglomerate de sentimente, de organe programate, încă de la naştere, pentru starea de putreziciune, na, că nu are cum să te bucure o astfel de constatare, na, acceptă şi mergi mai departe, fă clic şi suportă consecinţele, multe, adunate în spirală, na, ce mai vrei, să-ţi satisfacă o coafeză scurtcircuitările, mai bine-ţi pui o perucă, se găsesc la preţuri rezonabile peste drum, la arabi, da, au adus de toate culorile, cu cârlionţi, fără cârlionţi, cu firul lung, cu firul scurt, negre, roşcate, blonde, castanii. Am citit undeva, prin ziare, că se cumpără păr la kilogram. Nebun să fii să-ţi vinzi podoaba capilară, să-şi facă alţii peruci de lux, să se ducă la petreceri cu ele, să le uite pe acolo, alţii să vină, să se aşeze neatenţi cu fundul pe părul tău, ce impostură… Bine că nu se vinde şi alt fel de păr. Perucă din păr de porc mistreţ, din păr de cămilă, de dromader, de lup, de câine sălbatic.
– Acum vreo doi ani, o doamnă a leşinat. Ce m-am speriat atunci. Noroc cu Jenny, colega mea adventistă, dar cu suflet mai mare, ca toţi creştinii laolaltă, a avut inspiraţia să-i arunce o cană cu apă rece peste faţă. Şi-a revenit imediat, zău, a căscat ochii mari și-a-nceput să râdă, ca nebuna, zău, așa ceva…
– Sper să nu ajung atât de departe…
– Luaţi loc pe fotoliu. Trebuie să staţi cam o oră cu vopseaua pe păr. Aveţi reviste pe măsuţă. Gândiţi-vă la o freză modernă, cu breton, cred că vi s-ar potrivi mai mult decât una fără, e chestie de gust, sigur, având fruntea largă, aş zice că e mai indicat s-o acoperiţi, totuşi, oricum, discuţia asta a noastră nu va intra în costul final al operaţiunii. Nicio problemă… Face o piruetă, ca şi cum cineva ar fi complimentat-o în exces. Se alintă nemotivat. Asta mă scoate din sărite. Nu părăsesc încăperea, rezist cu stoicism. Privesc părul de pe jos, ghemotoace, trei la dreapta, unul la stânga. Le adună tacticos cu o mătură roșie.
Coafeza mă plictisea, ăsta-i adevărul. Cum mă plictisesc, de altfel, toţi taximetriştii. Parcă, toţi ar avea stofă de dictatori. Biet client grăbit, plecat, în ultimul moment, de acasă, o dată intrat în maşina lor, începe chinul, destăinuirile pornesc întotdeauna ex abrupto, taci mâlc pe bancheta din spate, îţi vine să le spargi capul, nu o faci, pentru că tocmai se apropie destinaţia, strada salvatoare. Figura celui care şi-a bătut gura cu graţie se întoarce spre tine surâzătoare: 180. Preţ rezonabil. Comparaţia asta a coafezelor cu taximetriştii îmi dădea ghes, îmi venea chiar s-o explic şi celorlalte dame care stăteau lângă mine cuminţi, aşteptând să se întâmple ceva frumos.
În altă ordine de idei, taparea părului înseamnă lacrimi vărsate patetic pe versanţii obrazului, mici fântâni arteziene, cu gust sărat, pe care nu le poţi controla, mânile ţi-au fost sechestrate sub folia galbenă, care miroase strident a cauciuc, pentru că ea chiar conţine cauciuc.
– Vedeţi, a ieşit perfect, un blond cenuşiu, exact cum se poartă acum, nici prea închis, nici prea deschis, cu reflexe de mov, violetul de genţiană e trăsnet şi rezistă la câteva spălări.
Mă întrebam unde vede ea blond. Era, mai degrabă, un roşcat pal sau spălăcit. Nu m-am abţinut, ar fi fost nedrept să-mi pun lacăt gurii.
– Dar nu e nuanţa pe care mi-o doream. Aţi folosit altă vopsea, cumva?
– Nicidecum. Şi să ştiţi că eu pun tot tubul, sunt unele colege care, fie vorba între noi, fură din cutia clientei. Eu nu mă pretez la aşa ceva. Ce câştig din asta? Vi se pare că nu e aceeeaşi nuanţă, nu-i aşa? De fapt, măine dimineaţă, situaţia va fi cu totul alta. Vopselele sunt deştepte, nuanţa lor se modifică peste noapte, nu vă mint. Să-mi ziceţi mie peşte, dacă greşesc…
– Vai de mine, cum ies pe stradă în halul ăsta? Arăt jalnic.
– Ar mai fi o soluţie. Sa vă tund scurt, scurt…
– Nu-mi doresc. Prefer să-mi turnaţi încă un tub de vopsea. Cu tot riscul ce mă paşte… Pe o măsuţă, balsam din aloe vera, şampon anti-mătreaţă, pieptene verde lângă unul alb, foarfece, agrafe de mărimi diferite, simple sau cu model, un pahar cu apă, un bol cu amoniac, două tuburi neîncepute de vopsea autohtonă, un prosop mototolit, un celular roşu și o pungă de pufuleți cu gust de alune americane.
