Dialog Veronica Lerner – FLORIN ŞUŢU: „Inspiraţia eşti chiar tu la şevalet, doar nu degeaba Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui.”

Portet

Întâlnirea cu picturile dv a fost, pentru mine, un prilej de mare emoţie şi bucurie. Talentul este un dar pe care natura îl face omului, iar alesul poate fi oricine, indiferent de trăsăturile lui de caracter. Am o întrebare care mă frământă de mult: în ce măsură credeţi că personalitatea a unui artist intervine în actul lui de creaţie? Iar spectatorul, consumatorul de artă, poate, sau chiar trebuie să ignore personalitatea artistului?

* În ce măsură personalitatea…

Este de la sine înţeles faptul că personalitatea unui artist se află în strânsă legătură cu opera sa, tot aşa după cum şi personalitatea unui pierde-vară este rudă primară cu risipa spectaculoasă de timp a acestuia. Chiar şi aşa, nu putem invoca doar natura umană în receptarea operei de artă, căci aceasta este infinit mai puţin relevantă decât cele mai banale şi conjuncturale resorturi care au declanşat detenta, saltul şi amplitudinea gestului plastic. Bunăoară, natura umană însoţită de cele mai ridicole episoade sociale ori particulare (n eajunsuri materiale, trecătoare indispoziţii sufleteşti), poate înteţi până la incandescenţă acel creuzet al creaţiei, la fel după cum şi în în situaţia celor mai spectaculoase ipostaze financiare poate deturna zboruri line, poate prăbuşi planări meditative… Cu alte cuvinte, natura umană este doar soclul pe care se aşează din când în când statuia albă a îngerului blând, harul Domnului.

* „Spectatorul” artistului….

Atunci când ridicăm o piatră din drum ori de la marginea drumului izgonim de sub ea liniştea, întunericul şi răcoarea. Brusc, în locul lor se aşează lumina violentă a zilei, dogoarea arzătoare a după amiezii, larma dogită a străzii…Tot aşa, când scotocim prin natura umană a artistului, fără să vrem tulburăm fărâma de linişte şi taină oferite nouă în dar. Putem spune, deci, că opera de artă este un privilegiu, nu un prilej pentru natura noastră clevetitoare, scormonitoare în destine umane.

Cum şi când v-aţi descoperit vocaţia de pictor?

Nu descoperi vocaţia aşa cum descoperă un naufragiat uscatul. Dacă o descoperi, înseamnă că este a altuia. Cu vocaţia te-nsoţeşti, nu te întâlneşti. Am văzut primele mirări lăsate-n urma lor de creioanele colorate, pe hârtia de desen, foarte de timpuriu. Tot atunci doream să devin medic, ori chiar zidar. Între timp, într-o Duminică, m-am răzgândit. Sunt pictor! 

L-aţi avut profesor, la Academia de arte din Bucureşti, pe pictorul Ion Sălişteanu. Ce v-a marcat în contactul cu el?

Cerul coborât în apăDa, m-am atins cu umărul meu drept de umărul stâng al domniei sale. Apoi, fără să înţeleg de ce şi cum, am sperat până acum că sunt rudă, chiar dacă mai îndepărtată, cu cei mai mari artişti români. Încă mai cred. De la maestrul Ion Sălişteanu am deprins logica plastică, acel ceva care te protejează de servituţile faţă de model (una este să studiezi nătura, alta să o copiezi servil şi mândru de tine), acel ceva care te menţine în imediata vecinătate a emoţiei, ori chiar în toiul ei. Deseori, dacă nu cumva întotdeauna, comentariile maestrului Sălişteanu reprezentau veritabile incursiuni printre metafore, aducând limbajul vorbit într-un câmp al poeticii, acolo unde vopseaua devine culoare, piatra – semn plastic, cerul – spaţiu pictural, trunchiul şi crengile copacului – gesturi plastice, eliberatoare de energii şi detente irepetabile. Am înţeles din comentariile domniei sale că nu poţi fi credibil mimând nonşalanţa unui gest plastic, atâta timp cât limbajul vorbit este găunos, inexpresiv, rostogolit aidoma ligheanelor şi ibricelor pe casa scării, invocând muzică. Am mai înţeles de la domnia să că detenta, alonja creatoare, nu îngăduie noduri şi cârpeli, că, uneori, stângăciile au mai multă emoţie decât cele mai savante, cuceritoare formulări.           

Într-adevăr, nu perfecţiunea e elementul esenţial în artă, spontaneitatea emoţională are un rol preponderent; şi eu cred la fel! V-am vizitat atelierul cu ocazia fotografiilor postate pe FB de prietenul dv Florin Toma, jurnalist, scriitor, critic de artă. Cum l-aţi cunoscut pe Florin Toma şi în ce fel a luat naştere colecţia dv de obiecte antice din atelier?      

Cu Florin Toma m-am trezit „privind dintr-o parte” aceleaşi tablouri, mai întâi în atelierul meu, mai apoi în expoziţiile mele (aluzie la volumul domniei sale,”Tablouri văzute dintr-o parte”). De atunci, ca un reflex, privesc pieziş, ba dintr-o parte, ba din alta, pentru o mai bună vedere. În fond, eu nu cântăresc, nu adun, nu scad şi nu dau rest. Doar văd. Aşa am remarcat freamătul său încărcat de emoţie, baleiajul stânga-dreapta, de la o lucrare la alta, ori de câte ori distinsul şi dragul meu prieten Florin Toma se înfiripă în atelier. L-am întâlnit pentru prima oară cu ceva timp în urmă, când a susţinut cuvântul de deschidere a uneia dintre expoziţiile mele, la rugămintea actriţei Raluca Zamfirescu. De-atunci, ne privim reciproc dintr-o parte, cu drag şi preţuire.

Obiectele la care va referiţi (râşniţe, samovare, pocale, etc.) s-au ţinut scai de mine, de la târguri până la atelier, pline de memorie şi praf. Cel mai adesea, stau tăcute, umile, somnoroase ca nişte mâţe pe etajere, martore ale încercărilor, reuşitelor ori înfrângerilor mele zilnice. Alteori, ajung destine în pânze şi pe simeze. Buchete de busuioc, instrumente muzicale ori schiţe atârnate pe pereţii atelierului, cărţi vechi, doldora de poveşti, ţinând între coperţi scrisori de dragoste, aidoma copilului fluturi între palme, fac din spaţiul meu de lucru ceea ce pictorul Vasile Chinschi numea „spaţiul meu de faptă şi de gând„.

Să vorbim puţin despre momentele în care pictaţi. Cum lucraţi? Există momente speciale în care ceva va inspiră? Va întreb asta pentru că, atunci când am scris poezii, am făcut-o numai în momentele în care ele mă obligau să le scriu, parcă nu eu eram autoarea lor, ci ele mi se impuneau. Cum vine inspiraţia în cazul picturii?

Toate momentele sunt speciale. Chiar şi atunci când tai pânza de pe şasiu, recunoscând astfel că am ratat destinul acesteia de a deveni pictură, păstrându-i identitatea de biată cârpă murdară de vopsea. O confesiune asemănătoare am făcut în paginile unui catalog mai vechi, atunci când recunoşteam că rareori am abandonat uneltele la timp. Fie prea târziu, – când pânză devenea greoaie, plină de balast, anulând până şi cele mai spontane, delicate atingeri de pensulă, ori gesturi plastice plină de forţă şi semnificaţie, fie prea devreme – atunci când panza încă reclamă prezenţa unei tuşe, a unei urme zgâriate cu coada pensulei, ori lăsate apăsat cu cuţitul de paletă. Şi într-un caz şi în celălalt vorbim de momente speciale, când infatuarea, orgoliul, lipsa de măsură mă fac să cred că pânza este doar un suport răbdător şi nimic mai mult.

Despre inspiraţie? Dacă pe stradă un şofer grăbit mă stropeşte fără să încerce cel mai mic gest de a ocoli groapă de apă de lângă bordură, primul impuls este de-a înjura, necum de-a recita din memorie o rubaiata ori un haiku şi abia după aceea să observ frumuseţea scriiturii de zoaie, apă şi noroi de pe haine. În atelier însă, dacă din grabă ori din greşeală răstorn călimara cu tuş, ori pensula prea mult îmbibată lasă să se scurgă surplusul de vopsea, mai întâi urmăresc mesajul întâmplării, apoi şterg sau curăţ, după caz. Inspiraţia nu este o uşă lăsată întredeschisă de Dumnezeu, iar eu să arunc o ochiadă înspre curcubee şi să fur idei ori sugestii. Niciun pictor nu este de capul lui, nici atunci când târăşte tot calabalâcul după el în plain-air, nici atunci când se retrage în umilul sau atelier de la demisol. În fond, nu suntem mai aproape de Dumnezeu dacă locuim la mansardă, nici mai departe de El dacă locuim peste două dealuri de biserica satului. Cu alte cuvinte, inspiraţia eşti chiar tu la şevalet, doar nu degeaba Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui.           

Momentele în care un pictor ia contact cu publicul sunt vernisajele. Aveţi emoţii aşa cum un pianist, de exemplu, sau un actor, are emoţii înainte de ieşirea pe scenă?           

OfrandaAtunci când vorbim despre pianişti sau actori, emoţiile lor sunt în timp real, trăgând după sine ori împingând recitalul, spectacolul către ceea ce ar putea fi un succes, o capodoperă. Alteori, dimpotrivă, pot frânge actul creator, depresurizând energii stocate, făcând din amplitudinea unui salt măreţ o banală cădere în derizoriu, când dilema lui Hamlet se suprapune peste tonul de apel al unui telefon mobil uitat deschis ori când pasajul liric al unui pianissimo se împiedică de tusea tabacică a unui spectator fumător înrăit.

La vernisajele mele, emoţiile ţin mai degrabă de logistica desfăşurării evenimentului, având în capul listei tabieturi sociale, urmate de strângeri de mâini, zâmbete mimate, fotografii cu cine nu te aştepţi, etc., decât de temerea că lucrările expuse nu ar ocupa locuri meritorii în sufletul vizitatorilor. În fond, un vernisaj este aidoma unui botez, acolo unde nimeni nu va spune cât de urât este copilul, admiţând că într-adevăr aceste este urât.

Aveţi dreptate, actorii şi pianiştii îşi consumă actul de creaţie în faţa publicului, în timp ce pictorii sunt singuri cu opera lor, precum scriitorii, poeţii, compozitorii. Şi, dacă tot a venit vorba, ce alte arte vă atrag în afară de arta plastică?

Mă simt aproape în camera de zi a fiecărei arte, tot aşa după cum cerul albastru văzut prin fereastra mansardei este legat de firele de nisip din sticla ferestrei, de apa curgătoare, ori de focul din creuzet.

O poetă de origină română aflată la Dublin, Gina Goia, scrie: „poezia este dumnezeul ăla care te iubeşte şi care-ţi spune nimic. te lasă să exişti aşa cum simţi şi te tolerează. fiindcă libertatea spirituală este totul. ne face umani.” Cum aţi exprima dv în cuvinte libertatea spirituală prezentă în lucrările dv?

Pictura nu este sau nu ar trebui să fie quantumul dexterităţilor dobândite prin studiu, nici un inventar minuţios al recuzitei de atelier şi cu atât mai mult, nu ar trebui să fie o competiţie de cine poate fura startul, în disperarea păguboasă de-a ajunge primul niciunde. Totdeauna am fost circumspect în faţa virtuozităţilor, a preţiozităţilor ca scop în sine, însă am fost emoţionat de stângăciile, poticnelile şi uneori de cele mai evidente încălcări ale normelor compoziţionale făcute cu onestitate, fără orgolii şi poze infatuate peste umăr. În fond, chiar şi bâlbâitul, ori surdo-mutul pot face declaraţii de dragoste dintre cele mai frumoase. Cu alte cuvinte, libertatea spirituală este aidoma paşilor desculţi ai copilăriei, în tălpile căreia se adună mărăcini, cioburi de rouă ori praful cald şi fin al drumului, nu mersul pe vârfuri în încălţări preţioase.

Titlurile compoziţiilor dv au multă poezie şi se suprapun peste emoţia transmisă prin forme şi culori. Nu vă întreb cum vă vin ideile titlurilor, dar m-aş bucura dacă mi-aţi descrie ceva din culisele combinării formelor colorate cu poezia din titluri.

Titlurile nu reprezintă o întâietate. Cândva, în caseta tehnică a fiecărei lucrări erau trecute titlul, dimensiunile, tehnica de lucru, anul execuţiei, pentru o mai lesne recunoaştere, inventariere etc. Un fel de CNP actual. Deseori am văzut pe simeze ori chiar în albume de artă pleonasme ale comodităţii, ale lipsei de implicare din partea confraţilor care-şi botezau lucrările cu cele mai banale, la îndemână titluri, repetând supărător ceea ce vedea până şi orbul; peisaj – unui peisaj, portret – unui portret, vas cu fructe – unui vas cu fructe etc. Mi se pare chiar o lipsă de respect faţă de publicul pe care, altminteri, îl dorim elevat, instruit, apt să priceapă şi să admire oferta noastră.

Nu plec de la titlu, căci ar fi ca şi cum aş semna pânza goală, invocând faptul că oricum o voi semna. Pentru mine, titlurile nu sunt traduceri în vorbe ale lucrării, după cum lucrarea nu este o copie în culori a lumii imediate, ele sunt aidoma invitaţiei la nuntă, nu mariajul propriu-zis. Unele dintre ele sunt inspirate şi fac un mariaj de durată, din dragoste cu lucrările, altele fac un mariaj de convenienţă.        

Aveaţi numai 30 de ani în 1989, când a căzut regimul comunist. N-aţi trăit perioada realismului socialist în artă. Recent a fost, la Bucureşti, o expoziţie cu lucrări ale pictorilor români din acea perioadă. Aţi vizitat-o? V-aţi gândit vreodată la imposibilitatea de a fi sincer- în pictură- dacă nu există, în afară libertăţii spirituale şi o libertate politică?

Nu, nu am vizitat expoziţia. De altfel, multe alte expoziţii la fel de tentante, ori chiar mai incitante decât cea la care faceţi referire, mi s-au agăţat de filele calendarului meu, aidoma degetelor micuţului elev, agitate insistent în ochii învăţătorului, revendicând astfel întâietatea de a răspunde, el şi numai el. Cum se întâmplă adesea, învăţătorul numeşte tocmai elevul care încearcă timid să se facă cât mai puţin vizibil. Chiar şi aşa, o bună parte dintre lucrările expuse acolo îmi erau cunoscute din expoziţii naţionale de până în momentul ‘89, ori din albume de artă sau chiar din paginile revistei ARTA.

Personal nu am simţit o mână grea apăsând pe umărul meu atunci când pictam o casă dărăpănată ori o bisericuţă de ţară, după cum nu am avut probleme să expun, bunăoară, un autoportret nu tocmai măgulitor la adresa vremurilor pe care le trăiam. Presupun că arta mea era insignifiantă, nu trezeam interes ori pur şi simplu am avut noroc. Dar, la urma urmei, nu văd de ce ar trebui să evoc, să rememorez imagini, anecdote ale unei ideologii căzute de-a valma în destinul meu acum mai bine de treizeci de ani, când, tot de atâta vreme nu am revăzut locuri dragi, ori nu am revăzut oameni cu adevărat alcătuiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Aveţi dreptate, nu există libertate spirituală cu pensulele încătuşate…

V-aş propune un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar fi posibil să va întâlniţi, faţă în faţă, cu un pictor – nu neapărat contemporan şi nu neapărat din România- pe cine aţi alege şi ce l-aţi întreba? Şi, ȋn continuare, am putea face acelaşi exerciţiu şi cu alte domenii ale artei: literatura, muzica, teatrul…

atelier 2Îmi place întrebarea! Mi-aş dori să mă întâlnesc cu Andreescu, să beau un pahar de vin cu el, să-i strâng mâna bărbăteşte, să-l îmbrăţişez prieteneşte după care, chiar dacă m-aş trezi din vis, să nu-mi pară rău. De întrebat, nu l-aş întreba nimic, să nu-l tulbur, dar l-aş asigura că este foarte iubit în România, ca prietenul său mai mare, Grigorescu, care a spus despre Andreescu, într-o clipă de onestitate, că dacă ar fi trăit mai mult, ar fi fost pictorul nostru naţional. L-aş asigura că, după mine, chiar este…

Aş vrea să trec pe sub fereastra lui Bacovia şi să-i spun că m-am îndrăgostit de tristeţea lui, de care nu pot să mă las cu uşurinţa cu care m-am lăsat de tutun. Dacă m-aş întâlni cu Barbu Lăutaru’, l-aş întreba dacă ştie din ce pricină s-a smintit muzica de după el. Iar dacă nu ştie, nu este nicio supărare. Apoi aş săruta cobza şi mâna lui dreaptă.      

În încheiere, mulţumindu-vă pentru răbdarea şi eleganţa cu care aţi răspuns, aş reveni la pictură, domeniul în care vă exprimaţi zi de zi trăirile şi v-aş pune o ultimă întrebare: există vreun pictor cu care simţiţi că aveţi afinităţi?

Cu toţi pictorii am afinităţi, chiar şi cu cei nenăscuţi. Nu-i iubesc pe toţi, nu sunt prieten cu toţi, nu-i admir pe toţi. În schimb, Dumnezeu da, ne iubeşte cu asupra de măsură.

Florin Şuţu s-a născut în 1959 la Ploieşti. A studiat la Bucureşti la Academia de Artă cu pictorul Ion Sălişteanu, este membru titlular al UAP din România şi predă la catedra de pictură şi desen a Colegiului de artă „Carmen Sylva” din Ploieşti. A participat la expoziţii personale şi în grup atât în ţară cât şi în străinătate. Lucrările lui sunt prezente în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din afara ei. Artistul publică eseuri, tablete şi cronici de artă în diverse ziare şi reviste.

 

Notă: Interviu apărut parţial ȋn Revista VATRA VECHE nr.7, 2017

Un comentariu

  1. Frumoase intrebari, interesante raspunsuri. Din pacate un pictor pe care nu-l stiu, nu i-am vazut decat lucrarile din interviu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *