Close-up: Luis Bunuel, “ Le journal d’une femme de chambre”

Filmul din 1964 al lui Bunuel este anatomia feroce a unei lumi cariate de răul ce nu încetează să inainteze în carnea ei. Universul provincial al Franţei interbelice este asemenea unui infern populat de pasiuni, de refulări, de cruzime şi de barbarie latentă. Înainte de anul 1940 şi de catastrofa de la Vichy, demonii se simt în această ţară răvăşită de fantasmele urii.

Cariera lui Celestine, camerista urcând treptele parvenirii cu un instinct sigur de animal de pradă, ( o Jeanne Moreau glacială şi teribilă ), este calea ce duce spre mijlocul acestui cosmos reglat de regulile conformismului şi ale reprimării ipocrite. Privirea lui Bunuel de acum nu are extraganţa onirică din capodoperele de mai târziu, dar se simte în ea înclinaţia ochiului său de a examina, atent şi halucinat, derivele respectabilităţii sociale. Prin insistenţa cu care se apropie acest insectar al demonismului meschin, textul din 1964 este afin cu “ Tristana ” sau “ Viridiana”. Provincia este, în Franţa sau în Spania, spaţiul mortificat de amprenta duplicităţii.

În teatrul de diformităţi imaginat de Bunuel, sexualitatea este ascunsă sub vălul fals-protector al moralităţii. Casa în care Celestine serveşte pe stâpânii ei este imaginea însăşi a bolgiilor patologiei umane. De la fetişismul ce acordă încălţărilor feminine poziţia de stranie madlenă erotizată la apetitul sexual irepresibil,trecând prin frigiditatea ce refuză orice perspectivă de apropiere carnală, panoplia lui Bunuel are alura stranie a planşelor luxuriante destinate să îi educe pe studenţii în medicină. Totul colcăie în ascuns, sub acoperişul unei moralităţi pe care insurgentul Bunuel o denunţă cu pasiunea devoratoare alimentată de ateismul său militant.

ob_f85370_vlcsnap-2015-11-22-11h32m55s195
În acest teatru al mutaţiilor monstruoase, cruzimea se află în proximitatea urii cotidiene. Violarea fetiţei în padure este semnul cel mai puternic al creşterii acestui rău ce are amploarea inexorabilă a unei tumori cancerigene. Corpul copilei invadat de melci este una dintre acele imagini în care poetica iconoclastă a suprarealismului îşi concentrează întreaga ei putere electrică. Cât despre prezumtivul asasin, Joseph, omul de încredere al stăpânilor, brutalitatea sa este hrănită de antisemitismul purulent al discursului său. Militant devotat al “Acţiunii franceze”, proto-fascist pasionat, Jacques este omul acestei subterane omniprezente: cuvintele sale urmează drumul pe care îl trasează radicalismul francez, până în pragul anului 1940. Metecii sunt inamicul, iar Evreu, ubicuu şi infernal, este indicat ca agent al corupţiei. Revoluţia naţională la care aspiră Jacques este apoteoza urii care îl invadează şi îl devoră, asemeni unei plăgi monstruoase.

Textul cinematografic al lui Bunuel posedă o vocaţie profetică, prin chiar pasiunea entomologică cu care este documentat răul uman. Dincolo de mediocritate,dincolo de patologie, dincolo de ipocrizie, se află viitorul: un viitor în care crima va înceta să mai fie pedepsită de lege, spre a deveni însăşi legea. Infernul lui Bunuel este patul germinativ al anilor ce vin. ( Ioan Stanomir)

Un comentariu

  1. Ana Pop Sîrbu says:

    Mulțumiri !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *