Runna năştea. Din ea, curgea sângele în forme spiralate, fâşii dense, înguste. În doar câteva clipe, acel roşu aprins se înnegrea, ca vişina putredă se înnegrea, se infiltra în masa de operaţie, în podea, în şlapi. Infirmierele erau obligate, căci au învăţat asta bine la şcoală, să-l strângă în găleţi de plastic albastru, distribuite în număr insuficient spitalului, la fiecare început de an. Runna năştea şi plângea. Cineva îi ştergea lacrimile, o femeie cu văl fumuriu pe chip. Corpul i se dilata, gata să explodeze, Runna nu clipea, Runna se-ncorda, se-ntindea lung, ca la trezire, dimineaţa, un bebeluş sau, ca la moarte, târziu, un bătrân. Copilul din ea avea să iasă cu păr pe cap, nu încape îndoială, ud, aşa ies cei mici din pântecele mamei, unşi din cap până-n picioare cu un lichid galben, un fel de osânză, de scoarţă. Pieptul ei curgea deja. Alături de sânge, laptele mamei, pe patul de spital două lichide antagonice, două lichide gemene, care-şi schimbă culoarea la vederea luminii orbitoare din lămpile acelea imense, instalate în tavan, o împletire neverosimilă de culori, roşu, alb, roşu-alb, roşu şi alb, roşu spre alb, alb spre roşu, pentru totdeauna împreună, în acelaşi trup de femeie care îşi aşteaptă copilul într-o gară întunecată ori într-un tunel, totuna, va ţâşni viaţa imediat, năucitor, un ochi de fereastră prin care trece un porumbel. Tocmai a născut şi el. E, din nou, noapte. Runna îşi alăptează copilul, doar cinci minute, apoi o infirmieră apare în cadrul uşii, va fi nevoită să-l întindă spre ea, a expirat timpul în care mamele au dreptul să-şi ţină în braţe progenitura, e ca la închisoare, când, în sala de aşteptare, nu apuci să-i dai mâna iubitului, pentru că timpul ţi-e inamic. Ochii infirmierei se întâlnesc, brusc, cu ochii Runnei. Pe un fond crepuscular, de un violet ireal, sar scântei. Copilul scoate ţipete la foc automat. Face pipi pe el, dar nu se vede, scutecul îl protejează, dar îl şi irită, pielea se înroşeşte, transpiră abundent. Scena se încheie. Ultima trântire de uşi. E, deja, miezul nopţii.
***
Femeile de aici sunt altfel. Nasc singure. Mai mult, au obiceiul să se retragă, să trăiască-n sihăstrie, pe cont propriu, departe de lumea dezlănţuită. Şi înainte şi după naştere. E un preţ enorm pe care-l plătesc pentru binele de mai apoi al copilului. Se spune că unele, mai îndrăzneţe, au urcat taman pe creasta muntelui. Sigur că era aproape imposibil ca ele să supravieţuiască, şi, totuşi, pântecul lor a ieşit victorios în lupta cu înălţimile. Când le venea sorocul, se aşezau, gemând, pe spate, cu mâna înconjurând partea de jos a burţii. Apăsau de mai multe ori, cu putere, iar fătul îşi iţea căpşorul sângeriu, cu ochii închişi, cu gura schimonosită. Urletele transformate în ecou ajungeau în vale. Toţi ştiau că o femeie se desface, în acea clipă, ca o pâine caldă şi împrăştie lumină. Sângele, scurs în cantitate foarte mare din măruntaiele femeilor curajoase, pictează cărările muntelui, crengile brazilor, penajul păsărilor cu cioc ascuțit, sângele, în şiroaie, pictează pământul, înainte de a se infiltra în el ca un şarpe lucios. Precum lava vulcanului în lucru, sângele muşcă pătimaş din faţa pământului, iar muntele ia forma unui uriaş care-şi schimonoseşte de durere trupul, se chirceşte, scuipă, aruncă pietre, respiră adânc. E o poveste şi, ca-n orice derulare de evenimente, cineva stă şi ascultă. Frazele se unesc, intră-n craterele muntelui, iau în cârcă femeile, le duc la izvor, ele îşi ţin copiii plângăcioşi în braţe, sunt pline de sânge, dar, acum, vor avea ocazia să se spele, după nouă luni se spală ca fecioarele, apa e rece, le mângâie talia, umerii, genunchii, părul, apa hrăneşte fierbinţeala coapselor adânci. Copilul, din iarba-n care-a fost lăsat, priveşte calm, în gol, căci nu vede nimic, e prima lui zi pe pământ, se acomodează, încearcă să dea piept cu lumina, o furnică îi traversează sprinten fruntea. E luna mai, furnicile sunt mai multe ca niciodată. Pe femeie o cheamă Runna şi e primul ei copil. Prima ei formă de libertate. Bucuria întrece orice limite. Cu trupul ud, aleargă spre copilul care stă împietrit de admiraţie, aşteptând să crească, să devină flăcău, să se însoare, să aibă, la rândul lui, copii, se învârte în jurul lui, îl strigă pe nume, de fapt, pronunţă o sumedenie de nume, îl lasă pe el să aleagă, când va striga, când se va zbate, ea va şti că e numele de botez, numele mic, ce va stârni mai apoi interesul femeilor, căci aşa sunt legile nescrise, îl vor dori pe numele mic, întotdeauna pe numele mic, diminutivat, trunchiat, adulmecat. Bărbaţii se îndrăgostesc de femei cu ritmicitate de anotimpuri înlănţuite, le aleg cum alegi o floare dintre sute de flori. Uneori, uită să le privească. Floarea se ofileşte. Ce joc stupid, inventat de un maestru al farselor, ascuns chiar acolo, în iarba presată de corpul uşor al copilului ce încă aşteaptă să fie numit, să fie strigat cu numele de botez, un copil rotund ca faţa lunii în nopţile senine, cu lună plină sau cu lună sfârtecată niţel într-un colţ, prin care firul de iarbă va creşte cum cresc dinţii copiilor, unul câte unul. Gingiile se inflamează, fac febră mare, se zvârcolesc în pat, cer apă din minut în minut. Numai cine are copii înțelege cu câtă dragoste Runna a strâns la pieptul ei bucata aceea caldă de carne şi oase, cu miros de lapte proaspăt, muls din ugerul plin al vacii care paşte alături, în poieniţa cu flori de muşeţel, de grâu, ovăz, secară şi orz, ca-ntr-un tablou impresionist. Natură vie, cu vacă păscând. Bucuria sparge timpanul orelor care trec şi nu se mai uită înapoi, Runna e, în sfârşit fericită, a fugit de acasă de mică, nu a cunoscut decât deznădejdea, înfometarea, frigul, trădarea, gustul amar al neputinţei. Acum, e cuprinsă de unda divină a măruntei clipe. O ţine strâns în braţe, cum îşi ţine copilul. Clipa e ca o pernă moale, pe care căpşorul se sprijină să nu cadă. Runna îşi spune că ar fi timpul să-l spele şi pe el, aleargă la râu, îl stropeşte cu apă rece, ca şi când ar ploua, îi şterge duios faţa, mânuţele, gâtul, ochii, pieptul, sexul şi picioarele. Interesant e că micuţul nu comentează, se întinde şi cască frumos. Ar fi timpul să facă nani, să se cufunde în dulcele somn al primei nopţi pe pământ, să vedem dacă e la fel de confortabil ca-n burta mamei, dacă sunt aceleaşi peisaje marine sau se schimbă subit perspectiva, să vedem dacă hrana intră singură în corp, ca-ntr-un butoi de dimensiuni rezonabile, da, precis că aceste nelinişti se instalează încă de la naştere, iau amploare, mai apoi, încât, la moarte, ne îngropăm cu sacul de nelinişti cu tot, le luăm dincolo cu noi, căci, acolo, în eternitate, vom avea suficient timp să reflectăm la toate neajunsurile vieţii de aici. Ce dezechilibru între cele două lumi, între cele două dimensiuni, nu vi se pare, dragii mei, că, aici, e prea puţin, prea intens, prea derutant, iar, acolo, e prea mult, insuportabilă nemărginire, prea laxă pentru dorinţele noastre, prea echilibrată pentru dezechilibrul cu care ne afişăm la porţile Veciei, nu vă cer să fiţi de acord cu mine, ar fi stupid să vă cer un atare lucru, nu aş fi eu, nu-mi stă în fire să impun un punct de vedere celorlalţi, fiecare gândeşte liber, eu doar vă sugerez, rămâne ca, în minutele următoare, după o cugetare accentuată, să decideţi dacă-mi daţi crezare sau nu, oricum, vă aştept la colţ de pagină, să mai privim o dată corpul Runnei, gol, alăptându-şi băiatul rotund ca faţa lunii, în faptul unei nopţi de mai, în care cărăbuşii încep să-şi cheme partenerele la joacă, să le testeze potenţa sexuală, vă chem să mai privim o dată această superbă femeie pe care, în vis, voi, bărbaţii, de atâtea ori, aţi ademenit-o. În spatele Runnei, cineva fluiera. Speriată, femeia a început să fugă prin apă.
– Am venit să-ţi iau copilul, Runna!
