Sâmbăta trecută am fost invitată să prezint volumul autobiografic Am ales România.Povestea mea. Pe Clotilde Armand o cunoșteam doar din campania electorală de la finalul anului trecut, deci doar în ipostază de persoană publică. Am văzut-o, în treacăt, tot în acea perioadă, când își lansa același volum într-o altă librărie sibiană. Clotilde Armand mi-a făcut atunci o impresie bună: o persoană volubilă, veselă, o franțuzoaică vorbind o română elegantă și fluentă.
Cu aceste prime impresii în minte am început, acum câteva zile, să citesc Povestea Clotildei Armand. N-am fost ferită de o ușoară mefiență când am pornit în acest drum al lecturii: întrebarea remanentă era legată de scrierea unei opere autobiografice la jumătatea drumului vieții. Prejudecățile mele culturale îmi spuneau că memoriile și autobiografiile se scriu spre finalul vieții, când experiențele se pot decanta, iar sensurile se încheagă mai ușor.
Am ales România este o narațiune legitimatoare, o construire voluntară de sine (fără histrionism), o punere în scenă a propriului eu (a celui privat și a celui public, între care nu există disonanță), o scriere autobiografică deci, cu tot caracterul exemplar al acestui tip de scriere. Există și o minimă și inevitabilă ficționalizare a eului. În momentul în care scriem despre propria persoană suntem creatori de semnificație, coerență, cauzalitate. Selectând ce și cum discutăm, intrăm în acest proces de minimă ficționalizare, devenim ființe de hârtie.
Cartea aceasta are un dublu statut. E autobiografie, dar în aceeași măsură, e și o scriere pentru și despre România, țara pe care Clotilde Armand a adoptat-o (nu invers; așa cum arată și titlul, a fost un act voluntar, conștient, lucid). E o carte despre imaginea românilor despre români și despre imaginea străinilor despre români, despre imaginar colectiv, diferențe culturale, solidaritate și legătura între generații.
În biblioteca mea interioară, această carte și-a găsit locul lângă eseul controversat și hiperlucid al lui Lucian Boia, De ce este România altfel. Poate că pare surprinzătoare această asociere. Eu cred că volumul pe care Clotildei Armand este un pandant al eseului amintit. E un antidot sau un calmant după vaccinul de luciditate pe care ți-l administrează Boia.
Clotilde Armand încearcă, și ea, să răspundă la întrebarea De ce este România altfel. E aceeași Românie, văzută însă cu alți ochi, filtrată printr-o cu totul altă conștiință. De altfel, știm cu toții că nu există o Românie obiectivă (poate doar pe hartă), ci există atâtea Românii câte perspective despre ea avem. Cu cât mai multe, cu atât mai aproape de adevăr.
Și Clotilde Armand recompune (ca într-un puzzle), din experiențe, amintiri, întâlniri- imaginea românului generic.
La Boia, românul generic este definit de atitudini aparent extreme, care conjugă servilismul cu puseurile de orgoliu/complexele de superioritate. Românul văzut de Lucian Boia este apatic (dacă nu e montat de posibilitățile unui câștig material rapid) și zeflemist, instruit (nu și educat), aparent supus în fața superiorilor (fie ei și din UE), în realitate procedând în legea lui.Românul acestui imaginar provine e mândru, xenofob, dar slugarnic cu străinii atunci când condiția istorică o cere. Pe fundalul acestui (auto)portret diform se aude cântarea națională: maneaua. România e altfel, pentru că e populată cu astfel de indivizi- e răspunsul amar și deziluzionat al lui Lucian Boia.
Românul văzut de Clotilde Armand e altul, poate pentru că e privit cu încredere și compasiune. E inteligent și profund, empatic, milostiv față de cel slab, e dezinteresat de multe ori, generos, ospitalier, are o sănătate fragilă, dar e și preocupat de propria apariție publică, e fashionable, ambițios și săritor. Are însă anumite complexe de inferioritate care îi minează încrederea în forțele proprii.
La fel și România. Așa cum pentru Constantin Noica existau două Germania untului și Germania filosofilor, Germania culturală, Germania lui Kant mai ales, și pentru Clotilde Armand există două Românii: România salamului de Sibiu (a clădirilor istorice în paragină, a kitschului și a prostului gust) și România profundă (cea care îl fascinează și pe prințul Charles), România lui Brâncuși.
România are însă și zone kafkiene: administrația cu birocrația ei malefică (e cuvântul autoarei). Aceste zone o fac pe Clotilde Armand să afirme că nu degeaba Eugène Ionesco este român. Administrația publică e scena unde se joacă, zilnic, un exasperant teatru al absurdului și al rinocerizării în masă.
Această relație, între Clotilde Armand și România, a început la maturitate. Nu e o relație iubire-ură, ca cea a Monicăi Lovinescu- și ea a iubit România foarte intens, dar a fost în aceeași măsură dezamăgită de ea. Nu e cazul în această carte. Întâlnirea Clotildei Armand cu România a fost una fericită. Relația e încă la început, nu există aici frustrări, deziluzii, culpabilitate.
Pentru Clotilde Armand, România este țara de care s-a îndrăgostit la prima vedere (așa cum s-a îndrăgositit și de matematicianul Sergiu). România e proiectul ei personal, în legătură cu care a dezvoltat un întreg complex mesianic. România e țara pe care ar vrea să o salveze. E o iubire maternă aceasta, care o face pe autoare mai tolerantă cu obiceiurile și metehnele conaționalilor noștri.
Clotilde Armand are și propriii copii pe care îi iubește. De altfel, această carte este structurată pe etapele succesive din viața autoarei (Etapa americană; București, un început, Prin Europa, Cântecul Clarei- cel mai emoționant capitol, cea mai emoționantă incursiune în intimitatea acestei familii), iar imaginea României și a românilor o reconstituim din digresiuni și comentarii.
Despre momentele esențiale ale vieții de familie și ale maternității, depre copii așadar, despre viață, alăptare, moarte- Clotilde Armand vorbește firesc, cu naturalețe, fără să insiste asupra lor.
Clotilde Armand se autodefinește ca o persoană cu o identitate solidă, clară și asumată. S-a născut în Guadelupe. Provine dintr-o veche familie franceză, cu un arbore genealogic (cu patru ramuri) ale cărui rădăcini se ramifică de-a lungul mai multor secole. A copilărit în Franța, și-a făcut studiile universitare în Statele Unite, unde l-a cunoscut și pe soțul ei. A ocupat poziții importante în companii din America, din Franța și din România. Este un cetățean al lumii, care a ales însă să se dedice cauzei României.
Cartea aceasta este scrisă cu dezinvoltură, naturalețe, fără artificii, fără ostentație. Simplitatea e una voită, asumată, programatică. E nelipsită căldura umană. În unele pasaje se apasă pedala pateticului, numai pentru efectul de emoționare a cititorului (de exemplu pasajul despre bătrânii din România). Nu e o carte tristă, mai degrabă una altruistă.
După terminarea lecturii m-am trezit punându-mi întrebarea: Care este proiectul meu personal? Ce pot face eu pentru a-mi schimba țara? Clotilde Armand ne învață pe toți o lecție prețioasă: să ne privim țara și semenii cu mai multă înțelegere, să ne scuturăm de disprețul (de multe ori inconștient, interiorizat) față de România și față de români.
