” Gata, asta a fost. Acum, tânăra generație se poate întoarce la aparatele ei electronice. Restul cititorilor, adică cei suficient de răbdători să citească volumul meu până la ultimul cuvânt, vor fi răsplătiți de mine prin dezvăluirea unui secret. Un secret care în mod normal le rămâne ascuns cititorilor de ghiduri practice de felul celui de față. El sună astfel: nu trebuie să te schimbi. Rămâi așa cum ești, cu bunele și cu relele tale! Dacă înțelegi această realitate, nu mai ai de ce să cumperi vreodată niciun ghid practic. Încercarea de a te schimba nu te duce nicăieri. Indiferent cât ar fi de lăudabilă tentativa de transformare, pornește de la o premisă falsă – dorința de a fi altul decât ești, de fapt. Desigur, poți oricând corecta un detaliu de comportament, însă obstacolul propriu-zis rămâne împăcarea cu propria ta natură. Doar cine este consecvent sieși, doar cine știe că este așa cum este și acceptă acest fapt – indiferent cât ar suna de paradoxal – păstrează cât de cât o șansă să se transforme. Pe înțelesul tuturor:Yo, chill!
În general, suntem cu mult prea critici față de noi. Și ne acordăm prea puțină recunoaștere. De aceea și există cărți ca aceasta. Handicapul nostru, al tuturor: moștenirea europeană. Întreaga noastră cultură creștină (la fel și cea musulmană) se bazează pe cerința: trebuie să fii altfel decât ești! Ceea ce datorăm probabil rădăcinilor noastre mozaice. Iudaismul este religia marilor profeți, iar ei erau mereu porniți să-i îndemne pe oameni. Așa s-a creat spiritul scepticismului față de propria persoană, care continuă să-și facă efectul asupra lumii de astăzi, îndepărtate de religie. De asta ar trebui să ne eliberăm în primul rând, pentru a avea o șansă la ceea ce ne dorim mai mult cu toții: propria noastră optimizare.
Să revenim domol, după aceste considerații cu bătaie lungă, în cercul mai strâmt al relațiilor de societate: cele mai agreabile persoane din jur sunt cele împăcate cu sine. Doar cine se află în armonie cu sine, doar cine se place pe sine (sau măcar încearcă), este capabil să-i placă și pe cei din jur și să se facă plăcut și de ei. Cine se înfățișează exact așa cum este, fără să se prefacă, și nu vrea să fie un exemplu pentru nimeni este per se o persoană agreabilă. În schimb, cine se străduiește cu îndârjire nu reușește decât să îi calce pe nervi pe toți cei din jur. Este absolut indiferent dacă încearcă să-și aleagă cravata cuvenită, cuvintele cuvenite, gesturile cuvenite, ca să creeze imaginea cuvenită. Este un adevărat chin să-i vezi cum se forțează. Virtuozitatea, indiferent unde, la birou sau la pian, sau poate în societate, lasă întotdeauna impresia de ușurință. Și cui nu-i vine ușor, trebuie cel puțin să se străduiască să lase impresia. Fake it, ’til you make it. Prefă-te că-i simplu, până când se va dovedi cu adevărat simplu! Pe scurt, avem de-a face cu o idee care ține de esența civilizației: ne străduim să ne înfrânăm grosolănia, să ne facem viața și relațiile cu cei din jur mai plăcute – și asta fără să devină o povară și o constrângere. Așa cum se prezintă situația în momentul de față, este și motivul pentru care modelul de viață occidental se va impune pe termen lung. Deoarece se bizuie pe o atractivitate imbatabilă, pe o promisiune pentru o viață de calitate și pentru bucuria de a trăi. Și pe curtoazie. Iar volumul de față ar trebui să aducă și el mica lui contribuție în acest sens.
Preţurile ridicate la care se ajunge cu prilejul licitaţiilor sunt uşor de explicat şi în lipsa maşinăriei de spălat bani a pieţei de artă. Arta înseamnă investiţie. Creşterea valorii de piaţă a lucrărilor-vedetă de pe piaţa de artă a fost în ultimii ani de-a dreptul spectaculoasă. De ce se întâmplă aşa? Miliardarii nu ştiu ce să facă cu banii. Cum după ultimul mare crah nicio oportunitate de investiţie nu mai poate fi considerată cu protecţie de criză, ei preferă să îmbine plăcutul cu utilul şi îşi atârnă capitalul de pereţii palatelor lor de pe Rubliovka, la Moscova, sau de pe Bishops Avenue, la Londra.
Oligarhul rus Roman Abramovici încă nu ştie să mănânce corect cu furculiţa şi cuţitul – dar lucrările importante de artă contemporană achiziţionate de partenera sa de viaţă îi asigură şi lui acceptarea în societate. În zilele noastre orice proprietar mai răsărit de magazin cu materiale de construcţie are avioane particulare şi iahturi, dar cine vrea să se distingă cu adevărat trebuie să pătrundă în casta marilor colecţionari. Niklas Maak, șeful redacției de artă de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, scrie următoarele: “Aşa cum pe vremuri te întâmpina leul din marmură la intrarea palatului, ca însemn seniorial, simbolul suveranității absolute de astăzi este un rechin de-al lui Hirst expus în hol.”
Ar fi un semn de îngustime să ne plângem de una ca asta sau să îl facem răspunzător pe artist de lista colecționarilor săi, acuzându-l de o specie de prostituție. Oare arta nu-și manifestă capacitățile ei cele mai subversive tocmai în saloanele celor puternici? Ce poate fi mai încântător decât să ți-l imaginezi pe Abramovici în palatul său londonez, trecând pe lângă un cap de mort creat de Damien Hirst, acel memento mori făcându-l să se îndoiască zilnic, măcar o clipă, de intangibilitatea sa. Și dacă tot a venit vorba, de când este setea de prestigiu un argument împotriva artei pe care o protejează? Megalomaniei înfumuratului parvenit, papa Iulius al II-lea, supranumit Il Terribile, îi datorăm una dintre cele mai mari opere ale umanității, Capela Sixtină pictată de un anume Michelangelo.
Așa cum ajung fetele nevinovate să facă trotuarul, la fel se întâmplă și la bursă, repeta Kosto mereu: “Mai întâi e curiozitate, apoi plăcere și la urmă lăcomie.” Verdictul său: “Pe vremuri, un tată își trimitea la bursă doar fiii cei mai nerozi. Cei înțelepți mergeau la universitate, să învețe ceva serios.”
La München ne întâlneam întotdeauna în vechiul bar Schumann’s, deoarece nu-i plăcea nicio cafenea din oraș. Însă cel mai bine se putea sta de vorbă cu el tot în cafenele, la Viena în Café Central, la Budapesta în Café New York, în acel extraordinar kitsch pompos. Cafeneaua era catedra lui, habitatul lui natural. Unde și-a petrecut o jumătate din viață în fața meselor minuscule, din marmură. Acolo ținea prelegeri, citea, cădea pe gânduri, ațipea, se trezea, conversa, iarăși citea… Mereu perfect îmbrăcat, pantofi Budapester impecabil lustruiți, jachetă de tweed, batistă în buzunarul de la piept, cămașă de comandă, niciodată cravată, întotdeauna papion.
“Răul? Răul suntem noi toți”, a spus odată un om, de a cărui prezență la dineul oferit cu prilejul aniversării mele de optsprezece ani voi fi întotdeauna mândru – și care, însuflețit de vin, mi-a ținut și o prelegere: Friedrich Dürrenmatt. Îl întrebasem de ce oamenilor le face atâta plăcere să asculte povești despre crime. Dürrenmatt mi-a răspuns că în fiecare dintre noi există o latură întunecată. Nenorocirea este că ne vine așa de greu să ne-o mărturisim. În schimb poveștile ne dau mereu prilejul să ne vizităm abisurile, de la o distanță sigură.
(…)
Zece reguli de aur pentru orice ocazie – cocktail party, recepție sau sărbătoare:
1. Stai drept! Mergi drept!
2. Nu lăsa niciodată să se observe că interlocutorul te plictisește. Nu te uita niciodată peste umărul lui, în căutarea altor persoane!
3. Fii interesat! Procedează ca marele maestru Clinton. Sau că ambasadorul din Liechtenstein la Berlin. Când vorbești cu oameni ca ei, îți transmit sentimentul că s-au trezit în acea dimineață cu gândul că trebuie să te întâlnească pe tine.
4. Nu lăsa să apară vreo pauză în conversație! La nevoie, întreabă: “Ce lucru frumos vi s-a întâmplat astăzi?”
5. Nu fi servil. Poți să și contrazici, când este cazul!
6. Nu fi arogant. Lasă-l și pe interlocutor să aibă dreptate!
7. Fii întotdeauna amabil cu angajații!
8. Nu jigni niciodată o mamă. Sau un câine.
9. Nu pune niciodată telefonul mobil pe masă.
10. Ascultă!
(traducere în limba română de Mihai MOROIU)
PROFIL
Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden şi scriitor, s-a născut pe 15 august 1969 şi este fiul contesei Beatrix Széchenyi von Sárvár-FelsŐvidék şi al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau.
Din anul 1999 este căsătorit cu prinţesa Irina Verena de Hessa, nepoata prinţului Christoph de Hessa şi strănepoata reginei Elisabeta a II-a.
Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria şi Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt descendenţi direcţi ai reginei Victoria şi stră-stră-strănepoţi ai prinţesei Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluşi de la succesiunea la tronul britanic.
