Herzen: de pe celălalt ţărm

memoriei lui Sir Isaiah Berlin

Posteritatea lui Alexander Herzen stă sub semnul anexării sovietice. Elogiului lui Lenin îi urmează integrarea sa în canonul gânditorilor revoluţionari ce pregătesc anul 1917. Herzen devine, asemenea decembriştilor, o figură ce populează panteonul oficialităţii. Referinţele la el sunt, invariabil, elogioase. Erorile sunt indicate, ,dialectic, dar sensul acţiunii sale este în întregime unul luminos şi profetic.

Domesticirea lui Herzen contrastează, dramatic, cu vieţile celui care a fost radical rus şi exilat european. Contemporan cu Marx, Bakunin şi Tocqueville, Herzen este una dintre figurile ce se întruchipează paradoxala condiţie rusă în veacul XX. Un amestec de luciditate vizionară şi de auto -iluzionare populistă, Herzen marchează, ca nimeni altul, Rusia, între 1840 şi 1870. Conversaţia dintre Herzen , societatea din patrie şi autoritatea imperială nu încetează, niciodată, în anii săi de acţiune publică. Umbra sa străjuieşte în veac,iar posteritatea sa este infinit mai complexă decât a putut indica mumificarea sovietică.

Radicalul

Definiţia, memorabilă şi definitivă, dată lui Herzen de către Sir Isaiah Berlin, “ revoluţionar fară fanatism”, poate apărea celor de astăzi ca un oximoron. Secolul XX a fost triumful amoralismului procustian şi sângeros. Leninismul este expresia de meduză a acestei fascinaţii ideologice pentru crima ce pretinde a elibera . Herzen a fost, timp de decenii, un radical, dar ceea ce a lipsit din ecuaţia sa intelectuală este disponibilitatea de a privi umanitatea ca pe un câmp de experienţă, ca pe un imens laborator menit să testeze ipoteze intelectuale. În raport cu Marx, Herzen a fost un “ şovăielnic”, spre a evoca terminologia leninistă. El nu a fost un creator de sistem şi nu a dat naştere unei armate disciplinate de zeloţi ai egalităţii.

Dacă Marx a fost un filosof german, spre a evoca propoziţia lui Kolakowski, Herzen a fost un radical rus: fiu ilegitim al unui aristocrat, Herzen face legătura între vârstele contestării ruse. Celebrul jurământ ocazionat de reprimarea Decembriştilor este o verigă în acest lanţ. Herzen face trecerea de la opoziţia nobiliară la universul intelighenţiei. Radicalismul său este modelat de universitate, pe de o parte, şi de realitatea cercurilor subterane de idei, pe de altă parte. Herzen este fiul Rusiei lui Nicolae I. Extinderea învăţâmântului precipită naşterea unei noi pături sociale, intratabil opusă autocraţiei. Ei sunt oamenii “ decadei prodigioase”, evocate de acelaşi Sir Isaiah Berlin, ei dau naştere unei noi maniere de a vedea şi transforma lumea. Din alienarea, dramatică , a acestei noi clase, nota Martin Malia, se alimentează şi extraordinara ei influenţă.

Radicalismul lui Herzen este indisociabil de geneza socialismului rus, geneză contemporană cu aceea a socialismului european pre-marxist. În Rusia lui Nicolae I, ( ţara pe care o vizitează pătrunzătorul marchiz de Custine), controlul poliţienesc este menit să prevină circulaţia ideilor şi contaminarea cu morbul revoluţionar. Dar din universităţile ruse porneşte curentul ce oferă intelighenţiei calea spre radicalizare. Retragerea în semi-clandestinitate, parcurgerea textelor interzise de oficialitate, exilul , toate acestea sunt elementele unei condiţii ruse pe care Herzen şi-o asumă. Fiu de nobil, el se desparte, asemenea atâtor aristocraţi europeni, de matca sa originară. Ambiţia care îl domină este comună acestui mediu ce se configurează acum: modernizarea Rusiei, prin eliminarea autocraţiei şi a şerbiei. Angajarea sa politică este un reflex al inimii, una care evocă revolta paşoptiştilor în faţa inegalităţilor regulamentare.

Exilul

Herzen anticipează, o dată cu exilul său, traiectoria tuturor radicalilor ruşi care vin după el. Expatrierea, hotărâtă înainte de 1848, este definitivă: Herzen nu mai revine niciodată în patria sa, iar unica modalitate prin care vocea sa mai răzbate până acolo este aceea a presei strecurate ilegal. Herzen este, pentru restul vieţii sale, un emigrant, aparţinând acestui spaţiu populat de legende europene, precum Mazzini sau Garibaldi. La Paris sau la Londra, Herzen se confundă cu aceeastă umanitate cosmopolită, ce poartă amprenta, dublă, a revoltei şi a marginalităţii.

Exilul lui Herzen este străjuit de experienţa traumatică a anului 1848. Din lectura acestui eşec european de a institui socialismul Herzen imaginează utopia în care se investi de-a lungul existenţei sale. aceea a obştii ruse, ca nucleu din care se va ivi socialismul. Lectura în paralel a lui Herzen şi Tocqueville este simbolică pentru diferenţa de timbru dintre radicalismul european şi liberalismul – conservator, privilegiind moderaţia şi mefient faţă de egalizarea socială. Sensibilitatea de exilat a lui Herzen este, în context rus, una unică- apropiat de italieni, el este singurul care întreţine relaţii cordiale cu emigraţia poloneză. Pledoaria sa, în favoarea unei concilieri sub semnul luptei pentru libertate, rămâne singulară şi excentrică. Preţul plătit de Herzen după a marea răscoală poloneză din 1863 va fi teribil, însemnând despărţirea de atâţia dintre cititori şi admiratori.

Din acest exil plin de energie jurnalistică, ( scrierea memoriilor sale este celălalt travaliu esenţial), se naşte iniţiativa vizionară a fondării presei libere ruse. Departe de autocraţie, “ Clopotul” este vocea unei alte Rusii, a unei Rusii ce cultivă încrederea în demnitatea umană şi în libertăţile politice. “ Clopotul” deschide un capitol esenţial în istoria intelectuală rusă, această conversaţie dintre cele două Rusii, dintre cele două ţărmuri separate de graniţele Imperiului.

Textele lui Herzen sunt expresia memorabilă a acestei întâlniri dintre emigraţia revoluţionară şi ţara înterzisă lui. Ecoul este formidabil, cel puţin în anii de până la 1863. Intervalul de apoteoză se suprapune peste speranţele marilor reforme. Apelul lui Herzen către noul ţar este al unei intregi opinii publice, ce începe să se mobilizeze. Şansa ratată de constituţionalizare este un moment central în tragedia rusă. Jurnalistica din exil a lui Herzen face parte din acest dosar istoric.

Anii din urmă ai lui Herzen sunt martorii unei mutaţii fatidice. Nou radicalism rus îl priveşte pe Herzen ca pe un vestigiu anacronic. Prima tentativă de asasinare a ţarului datează din 1866, cu un deceniu aproape înainte de explozia mişcării populiste. În ecuaţia romanescă a lui Turgheniev, Herzen este părintele de care fii se despart, spre a căuta alte ţărmuri.

Utopia

Populismul rus are în Herzen un model de la care se revendică. Elogiul obştii ruse este, aşa cum indica Sir Isaiah Berlin, un ecou rousseauist şi un efect al aculturaţiei occidentale. Poporul de ţărani este venerat ca temelie a unui viitor care va fi socialist, dar nu în accepţiune europeană. Profeţia lui Herzen presupune cultivarea acestui nucleu de puritate neafectat, intact şi mântuitor. Rusia sa nu este Rusia cnutului imperial, ci aceea a egalităţii, solidarităţii şi fraternităţii rurale.

Paradoxal sau nu, Herzen-occidentalizantul este apropiat, pe acest nivel utopic, de concurenţii slavofili. Ceea ce îi uneşte este obsesia căii ruse, credinţa că Rusia deţine, la stânga sau la dreapta, un potenţial mesianic şi eliberator. Rusia este în căutarea unei căi proprii. Pentru Herzen, aceasta este calea socialismului rural, pentru slavofili aceasta este regresiunea spre epoca neafectată de revoluţia lui Petru I. Rusia rurală luminează ambele idealuri. Liberalismul rus, atâta căt a fost, este soluţia pe care o resping, în egală măsură. Tragedia Rusiei este inseparabilă de această exaltare a ţăranului rus. Herzen şi Şatov din “demonii” sunt feţele aceluiaşi elan intelectual.

Idealismul profetic al lui Herzen nu are nimic din voluntarismul sângeros al sectei leniniste. Unicitatea lui Herzen, în linie rusă, este fidelitatea sa integrală faţă de libertate şi faţă de demnitatea umană. Nici o abstracţie nu poate justifica amoralitatea crimei. Etica lui Herzen este opusă, programatic, demonismului comunist. Posteritatea sa este posteritatea celor care, alegând justiţia socială, nu au lichidat libertatea. Moştenirea sa este una ferm şi vizibil anti- leninistă.