Mihai Şora: „Douăzeci şi opt de ani aveam cînd am scris această carte năbădăioasă. Am scris-o, aşa zicînd, pe nerăsuflate: în fierbintea vară a lui 1944. Lumea întreagă era la o răscruce. Viitorul nu se ştia prea bine ce anume avea să ne aducă, dar un lucru măcar era absolut sigur: că în nici un caz nu va readuce trecutul. Oricum, era o vreme în care cine se simţea angajat profund în soarta lumii (şi care tînăr nu se simte astfel?) avea în primul rînd de regîndit lumea din temelii, ca să-şi lămurească măcar sieşi drumul de urmat; de regîndit bineînţeles cu întreaga fiinţă, trup şi suflet; de regîndit din încercări şi îndurări poate mai mult chiar decît din cărţi şi din cunoştinţe puse cap la cap, deşi nici acestea nu lipseau.“
Humanitas.ro: „Cartea aceasta conţine temeiul întregului demers al filozofului din cărţile sale apărute în româneşte, începând cu Sarea pământului. Căci forma dialogată a eseurilor sale nu e decît urmarea dialogului cu sine, a unei dedublări, a unei spărturi pe care Mihai Şora a postulat-o în această prima carte, încercînd mereu de atunci s-o depăşească.”
