Dialog DOINA JELA-HRISTO BOEV.
DOINA JELA: Povestește-mi o zi de a ta obișnuită, Hristo Boev.
HRISTO BOEV: O zi obișnuită a mea aici, la Sofia, unde trăiesc în momentul de față, începe dis-de-dimineață când mă duc la serviciu care este foarte aproape de Vitoșa și unde pot savura un peisaj minunat –muntele tocmai s-a înzăpezit pe vârfurile cele mai înalte. Seara predau limba engleză la un centru de limbi Berlitz, unde a predat engleză chiar James Joyce. El la Trieste, Italia, la începutul secolului precedent. Către ora 9 sunt acasă și petrec niște ore de lectură până când adorm. Asta este și partea preferată a zilei pentru mine.
Cum ai descoperit limba română?
Prima dată am auzit limba română în anul 2004. Eram la București și mă dusesem acolo pentru interviul final la ambasada canadiană, după care am imigrat la Montreal, unde am trăit și lucrat ca imigrant timp de doi ani. În restul timpului, am fost departe de România aflându-mă la Plovdiv, orașul meu natal, care este în Bulgaria centrală. M-a surprins faptul că înțelegeam imediat limba română neauzind-o niciodată înainte. Eu învățasem limbă italiană la universitatea din Plovdiv și deja rupeam puțin franțuzește, cum se exprimă și personajul principal al romanului Donna Alba al lui Gib Mihăescu, Mihai Aspru. M-a surprins și faptul ca puteam să vorbesc în franceză și să fiu înțeles imediat de către rezidenții Bucureștiului. Pot să zic că m-am îndrăgostit la prima auzire și îmi trecea prin minte aceasta întrebare, ciudată și pentru mine – ce ar fi să vorbesc și eu română? Mi s-a părut o limbă minunată, foarte melodioasă și dulce, avea și ceva sălbatic în felul în care suna. Nu puteam să precizez mai multe. Eram copleșit de arhitectura orașului, de oameni, în special femeile care erau îmbrăcate foarte la modă, dar și nespus de frumoase. Îmi amintesc că erau momente, și multe, când mă întrebam dacă voiam într-adevăr să mă duc la Montreal, sau să rămân la București pentru totdeauna. În timp ce eram deja la Montreal mă gândeam mult la ceea ce văzusem la București, auzeam română peste tot în jurul meu și acolo – la compania unde lucram erau trei români și adeseori îmi dădeam seama că ascultam cum își vorbeau în română. Am predat engleza unor români la un centru pentru imigranți acolo. Când m-am întors în Bulgaria în 2007, locuiam la Dobric. Acolo am prins întâmplător un post de radio în mașină – Radio România Cultural. Eram fascinat. Din nou aveam sentimentul că farmecul acestei limbi se manifesta în cultura ei pe care o simțeam doar ascultând-o. Nu mai puteam să rezist și m-am apucat s-o învăț.
Și așa ai început să te interesezi de literatura română…
Asta a venit odată cu învățarea limbii. Am vorbit pe yahoo messenger cu mulți români care erau foarte amabili să-și ia din timpul lor prețios și să petreacă ore în șir cu mine în care vorbeam în română. Ei mi-au recomandat niște cărți de citit – era vorbă despre romanele din epoca interbelică care evocau imaginea Bucureștiului de altă dată – pentru mine cunoștința cu Bucureștiul se întâmpla în anul 2004, dar si atunci puteam recunoaște frumusețea decadentă și irezistibilă a Gării de Nord sau a Căii Victoriei, spre exemplu, din romanele interbelice pe care le devoram în fiecare zi. Citeam pe lângă ele și un manual foarte serios – I can Speak Romanian, de 400 de pagini, care explica limba română prin intermediul limbii engleze. Era o lume magică pe care nu voiam s-o mai părăsesc niciodată. Așa i-am descoperit și pe Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Gib Mihăescu, Liviu Rebreanu, Max Blecher, Mihail Sebastian, Mihail Drumeș, Ionel Teodoreanu, în lumile cărora mă pierdeam și mă regăseam. Аm descoperit o literatură profund umanistă din care izvora, la fiecare pagină, sufletul omenesc. Nu multe literaturi naționale au această trăsătură. Eu vad acest suflet și în românii contemporani și îl simt în multe aspecte din viața cotidiană în România care mă convinge că Romania va învinge mereu toate dificultățile pe care ni le servesc circumstanțele geopolitice sau situația internă.
PROFIL
Hristo Boev s-a născut în Plovdiv, Bulgaria unde a absolvit Facultatea de filologie, cu specializarea engleză în 1997. A predat limba engleză la numeroase centre specializate din Canada și Bulgaria, limba și literatura engleză și americană la liceе și la universități prestigioase din Bulgaria. Majoritatea publicațiilor lui sunt în reviste internaționale și pe saitul Victorian Web. În 2013 el a susținut teza în literatură comparată, intitulată: Modern(ist) Potrayals of the City in Dickens and Dos Passos: Similarities, Differences, Continuities. Interesele sale științifice sunt legate de urbanismul literar, geocriticismul, literatura comparată, literatura română și bulgară interbelică, ca și teoria traducerii. Este traducatorul în bulgară al romanelor românești Adela, Donna Alba, Adam și Eva, Viața începe vineri și Viitorul începe luni care nu existau în limba bulgară înainte de traducerea lui.
Să înțeleg că, prin comparație, ești mai puțin admirativ față de literatura din propria ta țară? Te rog să o prezinți pe scurt cititorului român, care, s-ar putea să mă înșel, dar în afară de Țvetan Todorov, Julia Kristeva și Iordan Radicikov, n-ar putea nici pe departe să ajungă la o listă atât de lungă ca aceasta pe care tocmai ai făcut-o tu…
Ar trebui să ne mândrim într-adevăr că-i avem pe Țvetan Todorov și Julia Kristeva. Din păcate cu ei situația, din punctul de vedere național, este specială. Mă refer la faptul că ei sunt mult mai bine cunoscuți în afara Bulgariei decât în Bulgaria, și în plus, sunt cunoscuți ca scriitori francezi de origine bulgară. Cum este cazul și cu Elias Canetti, un scriitor de limba germană, care s-a născut în Bulgaria și a trăit ceva timp aici. Este uimitor și faptul că aveam o grupă de studenți la filologie engleză, cărora le predam romantismul englez și i-am întrebat dacă știu ceva despre cei doi. Mi-au răspuns că n-au auzit niciodată de ei. Și studenții despre care vorbesc erau în anul patru, adică trebuia să termine facultatea în curând. Mă bucur că am putut sa rectific aceasta situație, chiar dacă era întâmplător. Și mai este păcat și de faptul că cei doi intelectuali mari pot apărea într-un curriculum universitar sau într-o discuție în Bulgaria doar întâmplător. Așa este și cu Elias Canetti, un scriitor modernist formidabil, mi-am cumpărat romanul lui Orbirea în română și l-am citit în română – majoritatea bulgarilor nici nu au auzit numele lui și doar foarte recent au fost traduse niște cărți ale lui în limbă bulgară. Așa stau lucrurile și cu traducerile operei Iuliei Kristeva și lui Țvetan Todorov. Aș putea menționa și alți autori bulgari, importanți prin faptul că au demonstrat o profunzime în opera lor și ar putea stârni interesul universal, dar nici în Bulgaria nu sunt bine cunoscuți deoarece nu primesc locul care li se potrivește în manualele școlare și n-au cum să ajungă să facă parte din capitalul literar național. Aici îi am în gând pe Georgi Stamatov și Georgi Raicev care au scris amândoi la începutul secolului precedent, dar primul a scris despre Sofia și a prezentat capitala ca „Mica Sodomă“, iar celălalt a prezentat un contrapunct al povestirilor lui Iordan Iovkov, portretizând țăranii ca fiind primitivi și capabili de a face rău, pe când Iovkov îi idealizează. Literatura citadină n-a fost încurajată în perioada comunistă și pentru că putea aduce amintiri burgheze, și prin urmare, niște comparații nefavorabile. Aici se încadrează și autori ca Dimitar Dimov cu romanul sau Tutun, Dimitar Talev cu o tetralogie minunată, Emilian Stanev cu Hoțul de caise, un roman de dragoste în timp de război remarcabil, ca și o pletoră de poeți foarte talentați precum Peio Iavorov, Nikola Vapțarov, Hristo Smirnenski, Dimcio Debelianov, Hristo Iasenov și Teodor Traianov, care sunt poeți moderniști și merită de a fi traduși. Perioada comunistă, poate surprinzător, a putut naște un romancier excelent ca Pavel Vejinov, cu romanul său plasat la Sofia, Noaptea cu caii albi și Bariera – al doilea este tradus în română. Mai merită menționat și Valeri Petrov, un autor de povestiri și traducătorul operei lui Shakespeare în bulgară. Cei 27 de ani ai democrației n-au fost inspiratori pentru autori contemporani și nu avem cu ce să ne lăudăm în această privință.
Au umor bulgarii? (Keiserling, cred, spunea că ei sunt „nemții Balcanilor”, iar nemții nu prea au umor.) Există o mare literatură umoristică în Bulgaria?
Cam așa apar bulgarii și în studiul despre popoarele balcanice al Mariei Todorova, Imagining the Balkans, tradusă și în limba română. Ea este o bulgăroaică lucrând ca profesoară universitară la Statele Unite. Dar asta este doar felul în care suntem priviți de către cei din Vest. Nu este adevărat că nu avem un simț al umorului. Dimpotrivă, acesta este chiar foarte bine dezvoltat la noi și foarte des prinde niște nuanțe negre. Doi scriitori care se deosebesc ca fiind excepționali în această privință sunt Ciudomir (nume real Dimitar Ciorbadjiiski) care a scris unele povestiri umoristice, foarte asemănătoare ca stil satiric cu Caragiale. El a scris în anii 40 și 50 din secolul precedent, ca și Radoi Ralin (nume real Dimitar Stoianov) care a trăit chiar în cele trei epoci – perioada precomunistă, comunistă și postcomunistă, de unde provine și umorul lui foarte filozofic și adeseori critic față de regimul comunist și față de democrația noastră defectuoasă. El a fost regele epigramelor, putea să zică ceva memorabil fără nicio pregătire. Era o figură publică, amintind de Socrate – se plimba pe străzi și vorbea cu oamenii făcându-i să se gândească la ceea se se petrecea în jurul lor. L-am văzut și eu o dată, tot întâmplător, pe strada Ivan Vazov, unde m-am născut, în Plovdiv. Să nu-l uităm nici pe Aleko Konstantinov, un scriitor mare, renumit pentru foiletoanele sale, ca și pentru alte două cărți ale lui, Bai Ganyo și Până la Chicago și înapoi și care a scris în anii care au urmat după eliberarea Bulgariei de sub dominația Imperiului otoman. Umorul bulgăresc are și variantele sale regionale, doua grupe sunt bine cunoscute – așa-zișii șopi – în jurul Sofiei cu umorul lor specific, care se bazează cel mai mult pe invidia vecinului și lenea proprie și umorul despre cei zgârciți din Gabrovo, care sunt cam ca unchiul Scrooge din cartea lui Dickens despre Crăciun. Există multe bancuri despre ei, am putut să mă conving că aceste bancuri nu sunt nemotivate.
Ai fost în toamna asta, invitat, ca și mine, la FILIT. A patra ediție a Festivalulului Internațional de Literatură și Traduceri de la Iași. Cât sunt de utile pentru tine, ca traducător, asemenea manifestări și în ce a constat de data asta utilitatea?
Am fost onorat să pot participa la acest eveniment minunat, într-un oraș care face foarte multe pentru o ambianță culturală palpabilă pentru locali și vizitatori în fiecare zi. M-am simțit extraordinar de bine acolo și cu regret m-am întors în Bulgaria. Festivalul a fost foarte util pentru mine, deoarece am putut să întâlnesc oameni minunați — scriitori și traducători din România și din afară. Evenimentul a fost de o foarte mare amploare, cu invități din Franța, Norvegia, Rusia. Am făcut niște cunoștințe foarte bune și sper să ne bucurăm de o colaborare fructuoasă pe termen lung. Am împărtășit experiența noastră în mai multe întâlniri bine organizate și foarte interesante. Rămân foarte impresionat de orașul însuși, de organizatorii foarte primitori, de voluntarii care au fost mereu la dispoziția noastră, de dorința tuturor de a fi implicați în activități culturale. N-am să uit acest eveniment și sper să pot participa la mai multe ediții ale lui. Alesesem ediția din toamnă ca să pot vedea și toamnele Moldovei, și acestea sunt într-adevăr foarte frumoase.
O întrebare care te va obliga să speculezi. De ce crezi că este atât de slab interesul reciproc al celor care au trăit în Europa de est, aceeași experiență a regimului comunist, vreme de aproape jumătate de secol? A bulgarilor pentru români, a românilor pentru unguri și cehi, și așa mai departe. Asta fiindcă, desigur, tu ești o excepție.
Dacă eu sunt o excepție ar mai fi și alții, doar că excepțiile rămân marginale și de aceea nu știm despre ele. Interesul reciproc este slab, eu cred, din cauza faptului că, precum s-a exprimat și Tolstoi în Anna Karenina, „Toate familiile fericite seamănă unele cu altele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei“. Când făceam parte dintr-o uniune socialistă știam mult mai multe unul despre celălalt, deoarece aceasta uniune era de țări aproape egale în prosperitate sau sărăcie, daca vrei, și noi nu eram nefericiți, vorbesc despre experiența mea de copil și adolescent, mai împărtășeam și o ideologie comună. Acum vrem să facem parte dintr-o altă uniune, Uniunea Europeană în care locul nostru nu este de invidiat și ideologia comună pe care o împărtășim acum ne-a rezervat locul unor țări mereu în curs de a învăța de la țările din Vest și ni se reproșează mereu că nu avansăm destul de repede, că suntem corupți, că reformele nu prea merg și așa mai departe. Chiar dacă aceste reproșuri sunt bazate pe fapte, asta ne lasă cu un gust amar în gură, și nu vrem să știm că vecinii noștri se descurcă mai bine sau mai rău decât noi, pentru că în primul caz ne apucă invidia, iar în al doilea, disprețul pentru cei care sunt mai incapabili. Tot ce ne rămâne de făcut este să fim interesați de propria noastră bunăstare ca popoare. Fiecare popor în aceasta situație reacționează ca un animal sau organism care, când este agresat, se retrage în sine și caută să-și găsească rațiunea de a exista. În cazul Bulgariei a fost stârnit interesul pentru trecutul glorios al țării, mult înainte de a fi Bulgaria subjugată de imperiul otoman. Și asta a generat iar un reproș făcut de către țările din Vest, că glorificăm trecutul și trăim în el, mai degrabă decât în prezent. Se pare că ne scapă prezentul, în timpurile comuniste trăiam mereu în viitor. Ar fi bine să recunoaștem că provenim cu toții dintr-un trecut comunist de aproape 50 de ani și să încercăm să învățăm de la cei de pe lângă noi, care au avut aceleași probleme și cum le-au rezolvat, sau le rezolvă, să arătăm celor din Vest că avem cum să aducem o contribuție în Uniunea Europeană. Că asta ar fi ceva ce numai noi putem să facem, țările postcomuniste, având un trecut comun. Dar pentru asta ar trebui să ne interesăm mult mai mult unii de ceilalți, să citim literatura celorlalți și să fim în general mai receptivi față de cultura celorlalți.
Cu Adela și Donna Alba, de care ai și amintit mai sus, ai început să traduci din literatura română… Se citește mult în Bulgaria? Ce se citește? Au trezit interes cărțile traduse de tine, din Rebreanu, Gib Mihăiescu, Ibrăileanu, Ioana Pîrvulescu?
În Bulgaria, dacă ne bazăm pe tirajele cele mai mari – 1000 de exemplare pentru o carte, nu se citește mult. Nu era cazul în copilăria mea, când erau cozi lungi pentru literatura clasică în traducere. Eu cred că atunci voiam să atingem alte lumi pentru că eram ținuți cu forța în spațiul socialist și ne era greu să ieșim din el, chiar fizic, să ne deplasăm afara de el. Se citesc, precum am precizat, deja, cel mai mult cărți istorice, în special pentru Bulgaria de odinioară, dar și despre al Doilea Război Mondial, Stalin, Hitler, Putin, cred că Trump va deveni popular și va fi adăugat la lista politicienilor despre care se citește mult. Se mai citește și despre cum să scăpam de o depresie, cum să slăbim în timp ce mâncăm tot ce vrem, cum să învățăm o limbă străină în șapte zile, etc., adică lucruri care ar ajuta pe unii să supraviețuiască sau să avanseze de pe o zi pe altă, fără multă trudă. Revenind la cărțile traduse de mine, ele n-au rămas neobservate. Literatura română este apreciată în Bulgaria și are fanii ei care urmăresc cu nerăbdare fiecare carte care iese pe piața cărților. Este vorbă despre oameni interesați de cultura și literatura română care vor să știe mai multe și care au nevoie de această literatură pentru că apreciază valorile ei. Am avut oportunitatea de a discuta Adela, Donna Alba și Adam și Eva ore în șir cu cititorii acestor romane traduse de mine, și am avut discuții foarte fructuoase și interesante. Cele două romane ale Ioanei Pârvulescu au fost primite foarte bine. Am participat la interviuri cu ea la radio unde am tradus pentru ascultători și întrebările puse de către unii jurnaliști au demonstrat o înțelegere a mai multor aspecte ale romanelor ei. Receptarea pe care am avut-o la Plovdiv și Sofia unde s-a făcut lansarea a fost foarte călduroasă, în special la Plovdiv – orașul meu natal și sunt mândru că acest oraș a putut să aprecieze doua romane excelente din România. Viața începe vineri și Viitorul începe luni au apărut pentru primă dată ca traduceri în limba bulgară. Ceilalți, din alte țări, au tradus doar primul roman și abia după ce le-am tradus pe ambele au început să apară și alte traduceri ale celui de-al doilea.
Ai constatat și acolo, în Bulgaria, la cititorii de literatură bună, mă refer, evident, un interes mai mare pentru cultura occidentală decât pentru cea a țărilor din fostul „lagăr socialist”?
Cele doua romane care au zguduit lumea cititorilor în ultimii ani, nu numai în Bulgaria ci peste tot, și care erau de valoare erau Vânătorii de zmeie de Khaled Hosseini și trilogia Millenium a lui Stieg Larsson. Chiar dacă aparențele ne spun că amândoi aparțin literaturii occidentale, primul este afgan care trăiește în Statele Unite și celălalt suedez din Suedia. Ceea ce au în comun este că au povestit istorii foarte interesante de interes universal. Iar în ambele avem un gust al exoticului pe care nu putem să-l vedem sau să-l atingem ușor și putem să ne identificăm cu personaje aflate în țări foarte îndepărtate de noi. Un autor care stârnește interes în permanență aici este Orhan Pamuk și chiar dacă el este asociat cu Statele Unite, trăind acolo, el rămâne un autor turc: ne povestește despre Turcia și oameni din Turcia. Concluzia mea este că Orientul este mult mai interesant pentru Occident decât invers și noi, aflându-ne pe pragul Orientului, suntem atrași, ca și cititorii occidentali, de Orient sau de ceea ce este mai exotic și care vine de altundeva, nu neapărat din Vest. Eu cred că autorii din lagărul postsocialist mai trebuie să învețe cum să scrie fără complexe de inferioritate, cu sentimentul că au ceva de spus care provine dintr-o experiență neîmpărtășită de ceilalți, și atunci autorii din țările noastre se vor bucura de o receptare bună în Est ca și în Vest – Mircea Cărtărescu și Dan Lungu sunt bine apreciați nu numai în Vest, ci în țările din Est, inclusiv Bulgaria. Dacă ne referim la alte aspecte ale culturii, precum cinematograful, asta este altă treabă, și într-adevăr cinematograful din Vest este mai apreciat aici, dar unde nu este?
Cum ți-a fost în Bulgaria în timpul comunismului? Cum le-a fost celor din jurul tău?
Au fost foarte puține momente grele – când am stat la cozi pentru pâine – către anii 80 din secolul trecut dar nu am avut foarte multe momente asemănătoare. În general erau timpuri pline de o împlinire pe care n-o mai găsim în cei 27 de ani care au urmat. Adică, simțeam că aveam un prezent fără griji – nu erau răspândite drogurile, la TV aveam doar doua canale dar ele conțineau mai multe programe culturale decât cele 20 sau 30 canale bulgărești pe care le avem acum și la care nu vreau să mă uit niciodată deoarece sunt pline de show-uri de o calitate foarte proastă. Iar viitorul începea mereu luni, dacă pot să parafrazez titlul fericit al romanului Ioanei Pârvulescu, plin de promisiuni, care chiar dacă erau iluzorii, ne dădeau o perspectivă plăcută a vieții. Georgi Markov, în eseurile sale despre aceasta epocă, reflectă un sentiment al pierderii, al lipsei sensului, al deznădejdii; scriitorul Pavel Vejinov, în romanele sale din anii 70 si 80 exprimă o nostalgie pentru perioada de dinainte, când aveam o burghezie respectabilă, manifestându-se în perioada socialistă doar ca niște rămășițe din epoca precedentă, iar scriitorul Aleko Konstantinov, în cărțile menționate mai sus, ne edifică mult înainte de perioada comunistă a Bulgariei despre cum poate arăta o societate capitalistă bulgară, oferindu-ne o imagine uimitor de corectă și înspăimântătoare a epocii noastre.
Dar eu eram copil atunci. Mai târziu, când regimul comunist s-a prăbușit, în 1989, eram deja adolescent de 18 ani și eram printre milioanele care voiau ca acest regim să dispară. Fără să pot analiza corect ceea ce citisem despre cele doua epoci — cea comunistă și cea precedentă, și ceea ce trăisem în epoca comunistă a Bulgariei. Iar cei mai profetici decât mine și-au făcut bagajele și au dispărut ei înșiși, emigrând în țările de Vest, Statele Unite și Canada. Până la urmă, m-am trezit în Canada și eu, dar am experimentat o nostalgie acută pentru Bulgaria cu munții săi înalți și Marea Neagră, pe care o iubesc foarte mult. Iar ca să mă întorc la întrebare, nu este surprinzător că mulți bulgari la vârsta mea sau mai în vârstă se uită cu nostalgie la această perioadă – am fost scoși dintr-o lume care ne era cunoscută și în care puteam să visăm, nu ajunsesem să descoperim multe dintre urâțeniile sale, care erau și bine mascate, și am fost aruncați într-o lume unde speranțele oamenilor se spulberau a doua zi și unde li se furase și dorința de a visa, oferindu-li-se o societate în care cei mai inculți au devenit politicieni și oameni de seamă. Avem încă multe de învățat și resursele pentru a ne confrunta cu problemele clipei de față și cele din perioada precedentă le putem găsi, precum ne sfătuiesc Jonathan Franzen din The Corrections și Michel Houellebecq din Soumission, sau personajul principal al filmului Detachment, tot în cărți, în special, în literatură, care nu oferă soluții gata-făcute, ci ne face să ne gândim, să comparăm, și până la urma, să luăm deciziile cele mai bune pentru fiecare dintre noi.
Pe mine mă surprinde un pic expresia „timpuri pline de o împlinire” și de „promisiuni” , mai ales că tu însuți spui că sunt false. Este, fiindcă tot îți place perioada interbelică din România, ca într-o romanță de atunci care spunea „minte-mă frumos”. Găsești că era preferabil un regim care „ne mințea frumos”, ascunzându-ne crimele atroce prin care ajunseseră la putere și se mențineau încă la putere, celui de azi?
Nu cred că putem să avem o împlinire în viața noastră cotidiană fără vise, ca să mă exprim așa. Iar ceea ce visează tinerii și în România, și în Bulgaria este să se ducă în Vest. În cei 27 de ani am creat dorința asta nesăbuită printre tineri de a imigra în Vest. Unii se întorc, cum m-am întors și eu, dar majoritatea tinerilor studiază engleza, franceză și germană și se duce în Vest ca să rămână acolo. Ăsta este un exod cumplit în timpuri de pace, care lasă țările noastre fără cei mai deștepți, competenți, entuziaști, dornici de a construi un viitor mai bun. Oare nu avem nevoie de a schimba asta? Ce fel de viitor ne dorim? Și să nu uităm că viitorul începe mereu în ziua de azi. Nu vreau să vorbesc despre toate neajunsurile pe care le experimentează cei care au ales calea emigrării. Țările noastre suferă de efectele nepotismului și corupției într-un sens mai larg, care s-au înmulțit în timpurile comuniste. Sunt în practică și acum la noi, dar perspectiva pentru cei care nu dau șpaga sau n-au pile adeseori lipsește cu desăvârșire. Întrebarea ta este foarte bună deoarece am trăit în două epoci – una unde am fost hrăniți cu iluzii frumoase, și epoca actuală, unde avem un adevăr penibil pe care îl știm cu toții – că lucrul cel mai bun pe care putem sa-l urăm copiilor noștri este de a emigra în Vest. Dacă mă întrebi ce este mai bine pentru mine, întrebarea ta o evocă pe aceea pusă lui Neo de la Matrix. Eu zic că aleg, ca și el, pilula care mă obligă să trăiesc în realitatea noastră, în Bulgaria, sau România, nu altă, care ar fi cealaltă alegere, pentru că, atunci când tinerii se duc în străinătate, ei nu fac decât să urmărească visele lor posibile de împlinit, nemaigăsindu-le împlinirea în țările noastre. Iar eu am ochi pentru frumusețea naturală a Bulgariei și a României. Sunt prea multe locuri în ambele țări care îmi poartă amintiri frumoase, ca să vreau să le părăsesc. Eu mă identific cu acest simț al libertății absolute exprimat de către Henry Miller la Paris: „Nu am bani, resurse, speranțe. Sunt cel mai fericit om în viață.” Oare putem să oferim asta ca o filozofie stoică tuturor oamenilor din țările noastre? Iar frumusețea perioadei interbelice din romanele clasice românești este irezistibilă. Atunci oamenii puteau să viseze. Ca s-o citez pe Ioana Pârvulescu, din Viața începe vineri, ei „visau la lumea noastră, visau la noi”, care ne obligă și mai mult să schimbăm ceva.
Aș vrea să știu dacă, prin comparație cu ce s-a întâmplat la noi, există în Bulgaria un interes pentru memoria represiunii și dacă s-au scris multe cărți despre Gulag, despre adevăratul chip al regimului comunist, dacă arhivele s-au deschis, dacă cercetătorii au acces la ele etc.
Da, sunt multe cărți scrise pe acest subiect, dar nu pot deosebi niciuna ca fiind remarcabilă prin ceva. Interesul pentru acest fel de literatură rămâne semnificativ, dar eu cred că cele mai bune mărturii sunt eseurile lui Georgi Markov, care au fost scrise mult înainte de căderea regimului comunist. Unele archive s-au deschis, sunt sigur că nu toate au fost deschise, pentru că unele au fost și distruse, deci dispunem doar de niște fragmente despre lagăre din Gulagul de pe teritoriul bulgăresc. Eu sunt interesat de valoarea literară a acestor cărți și mă atrag romanele politice, foarte des, distopice bazate pe aceste lagăre. Soljenițin, Orwell și Grossman rămân exemple despre ce poți să faci cu acest material, deoarece cărțile cele mai puternice sunt literatura ficțională, sau care poate fi privită ca ficțiune, și care poate să spună mai multe și să atingă mai mulți pentru că nu este percepută că un document care necesită dezvăluirea adevărului, si prin asta, tot adevărul se dezvăluie mult mai puternic decât într-un alt fel de literatură.
Trăim zilele acestea momente de mare tensiune. Alegeri în SUA, percepute încă drept cel mai puternic stat din lume, oricum pentru noi foarte important, alegeri în Republica Moldova și alegeri in Bulgaria. Crezi, în general, că schimbările în bine în viețile noastre depind în foarte mare măsură de politic, sau și de alți factori, de alte imponderabile?
Este interesant că atâtea alegeri s-au desfășurat paralel în mai multe țări, inclusiv Bulgaria, ca să putem vedea similitudinile și diferențele. În principiu, se confirmă convingerea că nu am ajuns să alegem oamenii cei mai buni, strălucitori, impresionanți, onești, chiar criteriile noastre sunt foarte joase în privința asta, de aici și concluzia mea că mai avem până când ne vom putea mândri de alegerile electorale și de oamenii aleși. Din păcate nu putem să ignorăm alegerile din Statele Unite deoarece ele cauzează cutremure la burse, fac să fluctueze cursul valutar, oamenii își imaginează apocalipse. Deocamdată este bine că aceste schimbări nu ne afectează în mod direct în viața noastră zi de zi, și ceea ce ne-am imaginat nu se transformă în realitate. Dar și asta s-ar putea schimba în orice moment. Totuși, schimbările în bine, în general, trebuie căutate altundeva. Nu putem să ne bazăm pe politică, nici nu trebuie, pentru că ea ramâne îndepărtată de cerințele oamenilor, ar trebui să găsim armonia în noi înșine independent de cine este la putere și această armonie ne va aduce binele dorit. Ca să mă întorc la partea mea favorită a zilei – cea în care pot să-mi petrec timp cu lectura, eu mă gândesc des la acest moment și asta mă face să zâmbesc în timpul zilei la lucru. Mereu vor fi niște pretenții ale societății asupra timpului nostru, ca și constrângeri privind lucrurile pe care putem sau nu putem să le facem. Ar trebui să putem găsi mai mult timp pentru noi, ca să facem lucrurile care ne aduc bucurie în viață, să găsim mai multă împlinire în realismul tragic al lui Jonathan Franzen – relația între ceea ce ni se cere de către alții și ceea ce vrem să facem pentru noi. Dacă arătăm cu toții că avem nevoi spirituale în viață, poate și politicienii noștri vor reflecta mai mult la aceasta necesitate, și până la urmă, ne vom simți mai bine în lumea în care trăim.
Mulțumesc, Hristo, pentru timp și efort, ca și pentru acest cadou de final, cerut chiar de mine: traducerea în bulgară a unui vers care mi-e foarte drag.
Vorbeşte limpede şi vei fi mâine stăpânul lumii.(Virgil Mazilescu)
Говори ясно и утре ще бъдеш господар на света.
