Toni Erdmann, un brand pentru România

Ce rămâne dintr-un film puternic, după ce-l uiți? Am văzut „Toni Erdmann” acum câteva luni, după unda de șoc pe care a provocat-o la Cannes. Uitarea e un filtru esențial: din cărțille care ne-au răvășit rămâne atmosfera și, de multe ori, sufletul unui personaj; la fel, din filmele destabilizatoare ne rămâne cîte o scenă, o problematică, un decor.

Scena e aceea de lângă lift, cu o tăcere lungă și plină, tatăl Winfried și Ines fiica n-au nimic să-și spună, el nu e binevenit, ea are destule pe cap la serviciu, așa e viața, la un moment dat relația dintre tată și fiică e goală, nu se mai poate face nimic. Regizoarea germană Mare Ade (40 de ani, trei lung metraje, premiul criticii de film la Cannes 2016 pentru Toni Erdmann) a tăiat secvența asta interminabilă cu un cronometru bun, în general lifturile vin greu iar tu, spectator, ai timp să vezi cum două ființe aflate în universuri cu totul paralele irosesc în stânjeneală o undă tulburătoare de tandrețe.

Problematica Toni Erdmann: un tată infantil și dezinvolt, care a îmbătrînit fără să capituleze de tot într-o Germanie tristă, lipsită de orice dorință, vine să facă pe clovnul în România, în anturajul scrobit al corporației unde lucrează fiica sa, tetanizată înainte de vreme de compresorul reușitei profesionale.

Maimuțărelile tatălui o aduc aproape la disperare pe Ines, un fel de păpușă Barby central-europeană, cu fustă conică și bluză albă de femeie invincibilă, de o fragilitate refulată într-un cinism ucigător, pe care-l crede necesar în mijlocul concurenței exclusiv masculine. La fragilitatea ei de copil, de ființă umană, vrea să reajungă tatăl, care-și pune dinți de vampir la o serată cu ștaif, care se deghizează într-un penibil om de afaceri cu numele Toni Erdmann și o hărțuiește întruna cu aparițiile sale burlești în momente delicate pentru cariera ei. În lumea fără suflet a multinaționalelor fără frontiere, unde profitul e singura lege, ridicolul poate ucide. Regizoarea germană Mare Ade lovește puternic cu povestea ei comic-dramatică despre destabilizările necesare, despre clipe riscante (de grație) când, despuiat de haine și de convenții ucigașe, ajungi să-ți accepți goliciunea, ridicolul, în public.

Decorul. Toni Erdmann e desigur o elegie comică despre cinism și dezumanizare în lumea guvernată de randament și profit, economic, social, emoțional, dar filmul e interesant și din altă persectivă, spre exemplu cum participă la mesajul fabulei faptul că regizoarea a ales pentru povestea ei decorul României de azi.

Pe noi, românii, Toni Erdmann ne umple de orgoliu de țară. E clar că spectatorii români aveau nevoie de un film străin care să le spună cu bunăvoință, voi chiar nu sunteți așa de înapoiați cum s-ar crede, nici vorbă, țara voastră e populată de o clasă de mijloc cît se poate de onorabilă (nu o disprețuiești, à juste titre, ca în Poziția copilului). E un trend bun, în acest moment România e sub o lumină favorabilă mai largă: de la percepția unei țări « low cost », cu reputație socio-economică de paradis al delocalizărilor europene, România urcă în gamă, primește grade onorabile de țară cu un mediu corporatist decent, sustenabil.

La această schimbare de paradigmă contribuie probabil și cîteva clișee pozitive vehiculate din ce în ce mai des în presa internațională și care încep să contureze în imaginarul european percepția unei Românii urbane, cu un potențial miraculos în domenii mondiale de vîrf : IT-iștii români sunt printre cei mai buni în lume, România e un nou Silicon Valley, iar la București te distrezi foarte bine, există terase și există cluburi de noapte și chiar DJ căutați, în mediul corespondent, în străinătate… În treacăt fie spus, în Franța a rulat deja un film românesc, destul de recent, (O lună în Thailanda, de Paul Negoescu, 2012) care schițează, prin fundalul său, acest pattern – încă de exploatat – al Bucureștiului-nouă-capitală-europeană-branșată, înțesată de cluburi de distracție. Mai în glumă mai în serios, ar fi în spiritul acestui trend să apară, de ce nu, și un film despre hackeri, de exemplu, cu butaforie românească, cu tineri chiar frumoși și geniali, care învârt lumea pe degete prin fereastra unui calculator cu internet de mare debit, în timp ce sub geamurile orașului, un urs înfometat din mirifica grădină a Carpaților e împușcat cu virilitate.

În Toni Erdmann, impresia de Românie urbană, corporatistă și cosmopolită vine totuși la pachet cu lecția despre societatea occidentală devitalizată, vestul dezabuzat, tern, fără nicio sclipire, à bout de souffle. Dovadă – stilistica „neglijentă”, lipsită de vlagă a apartamentelor germane, încăperile fără viață (dacă n-ar fi atașamentul față de un cîine…), în care trăiește tatăl eroinei ajunsă să lucreze la București, dovadă – apartamentul bunicii acesteia, unde aproape că simți moliile cum zboară. E o lume care abia pâlpâie, înainte de stingere. Oricât de flatant ar părea, nu cred că în acest film despre relația tată-fiică mesajul ar fi neapărat de genul vitalitatea e de găsit în altă parte, bunăoară în Estul pitoresc și reputat balcanic al Europei, dar contrastul care vine din detaliile decorului e destul de puternic. Fabula filmului e despre cât de searbădă ne este viața, complăcându-ne în masochismul competiției profesionale, și despre cîtă rezistență opunem în a admite că jucăm într-o mascaradă inumană. O tânără din Germania – specialist într-o societate de audit aflată în misiune la București, se trezește cu tatăl ei pe cap, personaj ubuesc, care o pune în tot felul de situații stânjenitoare în raport cu importanța poziției ei sociale și a misiunilor cărora trebuie să le facă față în mediul corporatist. Cred că viziunea regizoarei avea nevoie de o substanță de contrast empatică, de backgraound-ul unei societăți permisive pentru astfel de situații în care absurdul poate fi dus la extrem.

Marele talent al regizoarei e de a topi într-o justă adecvare două dimensiuni: povestea în care un tată, nemulțumit de occidentul veșted, pe cale de extincție, face pe clovnul ca să rupă lanțul infernal al vieții fără sens a fiicei lui, și decorul acestei povești, dat de o societate care are clar vocația bunăstării și a competiției acerbe, la fel ca și vestul, dar are și căldura umană a imperfecțiunilor. Sunt scene de o tandrețe formidabilă și de un absurd dureros, sub pojghița lor ludică: lăsându-i să creadă pe români că e șeful ei, tatăl își însoțește fiica pe un șantier, și asistă jenat la apostrofarea muncitorilor care nu poartă mănuși de protecție și care își pot pierde slujba doar din atîta lucru. Doar că slujbele lor se joacă de fapt în birouri de sticlă cu vederi panoramice spre București, în care tineri corporatiști brilianți și cinici jonglează cu grafice sofisticate pentru a argumenta ineficiența „prevăzută” a companiei și a legitima astfel ipocrit reducerile de efectiv. Iar tatăl șef incognito, panicat deodată de o nevoie mai mult decît umană, ajunge în toaleta rustică a unui localnic, care se grăbește să dea străinului un sul de hârtie igienică, într-un gest de o simplitate destabilizatoare.
Filmul e împănat de secvențe burlești, pe filonul unui răsu-plânsu de fond, fără sarcasm, cu bonomie și cu un devastator umor de situație. Aș spune că asta se întâmplă și din necesitatea, pentru povestea în sine, de a exploata la maximum potențialul de absurditate al mediului. O farsă a tatălui duce la situația catastrofală în care fiica se trezește cu mâna legată de cea a părintelui său, printr-o cătușă a cărei cheie s-a pierdut. E de tot hazul cine îi ajută să scape de cătușă, într-un cartier din București. Scena trimite la o alta, aș zice similară ca subînțeles, din filmul Comoara de Porumboiu: poliția nu reușește să deschidă cutiile dezgropate, și-atunci se apelează la competențele în materie ale unui găinar de meserie…

Toni Erdmann: ca să-și trezească la viață fiica, un tată execută în jurul ei un balet grotesc și îndoielnic, à la Mr Bean. Într-un film european despre salvare prin reducere la absurd, România apare drept țara-cadru a tuturor posibilităților, a celor mai absurde, a celor mai umane, a celor mai improbabile. Flatant pentru setea noastră de a ne distinge în competiții, de a fi validați, o dată în plus, de occident.

Ei, dar dacă râdem orgolios și din toată inima la Toni Erdmann e și pentru că noi am știut întotdeauna că Urmuz sau Eugen Ionescu sunt români.