Când mă gândesc la anii copilăriei constat cu nostalgie că o părticică din mine a rămas întipărită în asfaltul umed și răcoros al străduțelor ce brăzdează Râmnicul Vâlcii. Acest oraș pitoresc de provincie este totodată prea mic pentru a fi străbătut cu mijloacele de transport în comun și suficient de mare pentru a nu te plictisi de fiecare colțișor al lui. Așazat ca într-o căldare la intersecția a două guri de apă, pe malurile nisipoase ale Olăneștiului și Oltului, este străjuit de jur împrejur de coline înalte, prietenoase vara cu tinerii dornici de evadare. Această caracteristică avea darul de a ne trimite veri răcoroase și umede, precum și ierni blânde unde zăpada constituia o raritate. Viscolul sau vipia din Bărăgan, aici se vedeau doar la televizor.
Îmi amintesc cum pe vremea lui Ceașcă, la prima zăpadă mai consistentă căzută în București, era dat decret de interzicere a circulației mașinilor particulare. Dar la noi în Vâlcea era soare, frumos, încât străzile pustii erau o binecuvantare pentru copii. Luam câte un bolovan de cretă și desenam șotroane, terenuri de tenis cu piciorul, direct pe axul drumului. Uneori chiar dislocam vreo două borduri pentru a face porți și încingeam un fotbal cu băieții. Surplusul de haine oferite de părinții prevăzători avea aceeași întrebuințare, când nu găseam borduri. Rar ne deranja câte o mașină de întreprindere. Singura pecete a iernii era că larma diurnă se termina neobișnuit de repede, odată cu înserarea prematură. Iluminatul stradal lipsea cu desăvârșire. Uneori era beznă și în casă.
Alteori mă plimbam singur pe străzi, doar cu gândurile mele. Fiind un copil firav, îmi plăcea să mă visez cu puteri supranaturale și să-i pedepsesc pe cei care mă nedreptățeau. Pașii mei aveau traseele bine bătătorite, ori spre Sala Sporturilor unde făceam antrenament la judo, ori spre liceu, ori spre centru, încât, dacă aveam nevoie de vreo deviere de la traseu, mă trezeam după mult timp că am greșit calea. Drumul spre liceu trecea printr-un cartier de case absolut minunat, străjuit de copaci tăiați la linie care porționau cu umbrele lor bucățile de asfalt. Acest cartier de case s-a transformat în ultimii ani într-o hidoșenie arhitecturală, după valul de primari penali pe care i-am scos din anonimat, printr-un gest profund democratic, de autoflagelare cu ștampila de vot.
Dar atunci era minunat să trec zilnic pe sub ziduri de iederă și gărdulețe, în pas avântat în răcoarea dimineții, sau mai potolit spre amiază. Pe sub acele ziduri mi-am permis pentru prima dată să ating mâna unei fete. Mergeam alături de ea de multe săptămâni și nu ne spuneam nici un cuvânt pana la liceu, pentru că tot drumul mă gândeam cum să încep. Uneori îmi notam subiecte de conversație și acasă, dar când ajungeam să le rostesc îmi dădeam seama că nu se potrivesc.
Viața de licean nu era ca în celebra poezie bacoviană ”Liceu – cimitir al tinereții mele”, în schimb liceul era amplasat lângă cimitir, la propriu. Acolo își făceau veacul fumătorii din anii mai mari. Era mai dosit și, în plus, aveai de unde aprinde, lumânări și chibrituri la tot pasul. Pentru a ajunge în cimitir era musai să traversezi terenul de sport, dar chiar și acesta era greu de supravegheat pentru că se afla la înălțime, pe o colină în spatele clădirii. Puțini profesori, în afara celor de sport, se învredniceau să urce cele douăzeci și ceva de trepte până pe platou. Așadar terenul de sport reprezenta paradisul manifestărilor de libertate adolescentină, locul unde se făceau și se desfăceau universuri sau se legau prietenii trainice.
Într-o dimineață eram împreună cu colegul meu Iulian pe terenul de sport. În jur nici țipenie de elev sau profesor, pesemne erau cu toții la ora de la care noi binevoiserăm să lipsim. Îi povesteam colegului despre noua mea cucerire, pretențios spus, dar nu mă dam în lături de la oarece înflorituri. Parea un interlocutor ideal, mă asculta calm, relaxat, zâmbind puțin. Dar la un moment dat, scuturându-se parcă de o povară, mă întreabă direct:
– Mă, tu știi să săruți?
Întrebarea am primit-o ca pe un croșeu, m-a lăsat mut câteva secunde. Mi se părea simplă și totuși a dracului de complicată. Pe Iulian îl știam bine, n-ar fi pus niciodată o întrebare fără rost. Îmi dreg glasul și încerc să par nonșalant:
– Da, normal că ne mai pupăm și noi, ce credeai?
– Lasă, mă, pupat, eu vorbesc de sărut franțuzesc, așa pasional. Ai încercat?
A doua întrebare m-a buimăcit total. Atât de mult că am devenit sincer:
– Băi, Iulică, să ști că nu știu. Dar vreau să mă înveți.
– Ce, ai înebunit? Unde? Când? Aici?
– Da, aici, nu vezi că nu e nimeni în jur?
După câteva clipe de gândire, Iulian își ia rolul de profesor în serios. Mă pune să mă uit cu atenție. Deschidea gura și scotea limba ca un broscoi care încearcă să prindă din zbor o insectă. Nicicând n-am fost mai uluit încât atunci când m-a întrebat dacă am înțeles, am dat din cap în plan orizontal de mai multe ori. Iulian nu dezarmează și reia cu meticulozitate gesturile de mai devreme. Îmi părea și rău de el că se strofoacă atâta pentru mine, încât îi zic înduioșător:
– Bate-mă! omoară-mă! dar eu tot nu pricep.
Colegul meu era exasperat de lipsa mea de cooperare, dar tot voia să mă lumineze. Într-un ultim gest, mă ia de după gât, aplecându-mă un pic pentru că era mai scund și încearcă să mă învețe practic cum se procedează. Eu încercam să nu pierd nici o mișcare și băgam la cap. Așa cum stăteam noi îmbrățișați, eu cu spatele la intrarea principală pe teren, îl văd dintr-odată cu ochii bulbucați și aproape prăbușindu-se de pe picioare, sprijinit doar de mine. Întorc capul să văd ce stafie l-a albit la față în asemenea hal. Când colo, două fete vesele urcaseră pe ultima treaptă a scării și, când au dat cu ochii de noi, au făcut stânga împrejur. Eu le-am văzut doar după ce s-au întors cu spatele dar pot să-mi imaginez ce grimase aveau pe chip. Iulian era în culmea disperării, căzuse în genunchi și bălmăjea ceva:
– Mi-e așa de rușine… nu mai pot… ce mă fac?
Eu eram la polul opus al stării de spirit, abia așteptam să ajung la prima întâlnire și să experimentez cele învățate. Nu mă gândeam la alte consecințe.
Peste câteva săptămâni de la această pățanie era 1 Mai – ziua muncii. Împreună cu Iulian și prietenele noastre hotărâm să mergem la un picnic pe malul Olăneștiului. La un moment dat, fata care era cu mine întreabă amuzată:
– Măi, dar cine l-a instruit așa bine pe băiatul ăsta ?
Colegul meu zâmbea cu subânțeles. Mă luaseră în colimator dar mi-o meritam.
