Într-o zi, când presupuneam că omul nu-i acasă, m-am furişat în holul clădirii. Voiam să mă asigur că nu sunt nebun. La parter, două uşi. Una pe stânga, alta pe dreapta. Am ales-o pe cea din dreapta, de parcă cineva îmi şoptea în ureche necontenit: „Alege dreapta, alege dreapta!” În timp ce băteam zdravăn la uşa din lemn masiv, lăcuită, am simţit în spate o prezenţă.
– Căutaţi pe cineva?
– Da, adică, ştiţi, eu, de fapt, înregistrez locatarii acestor imobile, fac – cum s-ar zice – un fel de recensământ.
– Cine v-a trimis, domnule?
– Nimeni, din proprie iniţiativă. Scriu un roman şi am nevoie de personaje, multe, variate, colorate, cu căciuli, neveste, mașini sau fără, depinde…
– Cum aţi intrat? Lăsaţi povestea asta stupidă cu romanul. Toţi ne pricepem la scris. Să ni se dea o foaie de hârtie şi o umplem cu scene, imagini, povești de doi bani… E o treabă destul de anostă şi, în plus, nu aduce bucurii… Nici bani.
– Era deschis, pur şi simplu. Cât despre scris, asta e o altă poveste…
Din faţă, în cadrul apartamentului în uşa căruia am bătut, a apărut o siluetă înaltă, cu chipul străbătut de o lumină neverosimilă, care mă împiedica să-i desluşesc clar trăsăturile.
– Cineva a bătut la uşa mea sau, poate, mi s-a părut?
– Da, mă scuzaţi. Pentru câteva întrebări, doamnă. Aş dori să aflu cum vă numiţi, ce meserie aveţi, care sunt pasiunile dumneavoastră.
– Vrei să-l vântur de aici? Nu-l cunoaştem, poate fi un impostor, draga mea Runna. După cum ştii, e interzis, e chiar periculos, să ne hazardăm în compania străinilor, orice rang ar purta ei.
– Nu mă deranjează. De o lună nu mi-a trecut nimeni pragul. Singurătatea îşi înfige colţii în carnea mea. În gândurile mele. În nopţile pe care nu le mai disting de zile. Aşadar, el poate fi salvarea mea, îl iau, cum se zice, cu împrumut, pentru o zi, două, un an, nu sunt cea mai agreabilă prezenţă dar, în final, îl voi recompensa, am bani cât să cumpăr tot universul.
– La ordinele tale!
Cei doi păreau vecini de-o viaţă. Un fel de complicitate indicibilă traversa conversaţia. Bărbatul din spatele meu s-a apropiat de doamna înaltă şi, discret, i-a sărutat mâna dreaptă. De-abia atunci am observat că erau bătrâni, trecuţi binişor de şaptezeci de ani. Şi încă un amănunt. Semănau, de parcă ar fi fost gemeni. Până aici, nimic ieşit din comun.
– E fratele?
– Cine, Hannibal? Nicidecum. Eu nu am niciun frate.
– Îl cheamă Hannibal?
– Da, Hannibal Voloxin. Nu mă întrebaţi ce origine are numele său, chiar nu ştiu.
– La mansardă locuieşte amicul meu. Îl cheamă tot aşa. Un bărbat nu foarte îngrijit, care poartă o şapcă din velur galben, precum pictorii…
– Dar mansarda e nelocuită.
– Nu se poate.
– Ba da. Acolo uscăm rufele şi, când vine în vizită vreo cunoştinţă, o plasăm în acel spaţiu îngust, prăfuit… Neprimitor, e drept. Pentru o noapte, nu contează. E un pat pe care se întinde omul după un drum lung. Noi suntem extrem de mulţi. Nici nu aveţi idee ce mulţi suntem…
– Mergem împreună să verificăm?
– Nu am ieşit din casă de ani de zile. Mă dor oasele, nu mă simt în stare să urc şapte etaje.
– Şi cine vă ajută? Aprovizionarea cu alimente, medicamente, cu obiectele de uz casnic, necesare supravieţuirii.
– Cu alimente? Dar cine a spus că am nevoie de mâncare? Obiecte de uz casnic? Vedeţi ceva de acest gen prin preajmă? Eu vin din alte timpuri, când lumea se mulţumea cu puţin…
– Vă hrăniţi cu aer?
– Nu, aş reformula, mă hrănesc rar, cu fiinţe drăguţe, pe care le studiez profund în prealabil, le schiţez portretul, apoi, ele, gingașe, genuine, mi se destăinuie ca unui preot, e atât de plăcut să le pătrund în minte, în locurile cele mai obscure…, să le disec subconştientul. Nici nu-şi dau seama cât de repede ajung la esenţe, în subconştient e o lume policromatică, nu ştiu de ce se tem toţi s-o pătrundă. Intru cu laserul, observ, experimentez, nu mă satur niciodată. E locul în care mă simt cel mai bine.
– Mă trec toţi fiorii. O singură dată am fost hipnotizat şi mi-a fost de ajuns. Poate că ar fi mai indicat să o lăsăm pe altădată…
– Acum, când m-am înfierbântat? Ar fi o imprudenţă să părăsiţi terenul fără să fi jucat deloc. Ăsta e scopul întâlnirii. Să ne cunoaştem profund. Aşezaţi-vă, domnul meu! Hipnoză sau cum vreţi să-l numiţi, jocul meu nu se opreşte aici. Ghiciţi cine se află în spatele personajelor pe care le-aţi întâlnit în acest imobil, hai, nu vă daţi bătut fără măcar să fi încercat. Figurile noastre nu vă sunt cunoscute, dar căutaţi în memorie, o dată din viaţa care tocmai se întinde în urmă, ca o reptilă seculară, o clipă, un stop-cadru rămas pe retină, nu e chiar imposibil de manevrat materia cenuşie, e nevoie de sforţări, de reluări ale unor idei, de conexiuni, dar cauza nu e încă pierdută, te poţi apăra, ai un trup tânăr, foloseşte-l în scopuri nobile, obligă-l să te asculte, nu dezerta, nu-mi plac dezertorii, dovedeşte că nu ţi-e frică de mine, de Hannibal, că nu vrei să părăseşti clădirea până nu ne cunoşti. Hai spre mine, pipăie carnea, sunt dispusă la orice, mă las pe mâna ta, încerc senzaţii noi, ah, bătrâneţea nu poate ucide fiorul, vibraţia, apucă-mă, Necunoscutule, semăn cu moartea, nu-i aşa, hahaha, moartea cea neagră şi fioroasă, o iei la fugă, ea te ajunge din urmă, oriunde ai fi, n-ai unde să te ascunzi, lumea în care trăieşti te-a expulzat ca pe-un câine, moartea e soluţia.
În jur s-a lăsat subit un întuneric greu. Nu o mai vedeam pe doamna Runna. Apartamentul îmi cădea realmente pe trup. Din nefericire, picioarele mi s-au lipit de parchet. Ca plumbul. Îmi aduc aminte că am urlat. Cel puţin acest simţ nu-mi era anihilat. Cu mâinile întinse la maximum, ceream ajutor. După al doilea urlet, o lumină puternică mi-a fost aruncată în plină figură. Doamna stătea deasupra mea şi se holba cu o lupă uriaşă la pupilele mele. Căuta un semn. În mâna dreaptă avea un caiet în care probabil că-şi nota chestii importante. Cu un creion care emana un plăcut miros de levănţică. Sau guma din vârful lui să fi fost aromată? Nu reuşeam să disting nimic, caietul era plasat la stânga mea, iar capul îmi vâjâia de neputinţă, lumina incendiară străpungea celulele creierului, una câte una. Am leşinat sau ceva asemănător s-a întâmplat cu mine într-o fracţiune de secundă. Luciditatea mea se transformase în agonie. Nu ştiu cu ce forţe am împins fiinţa care mă cerceta diabolic, i-am smuls caietul şi am ieşit în fugă din apartament. Probabil că nu se aştepta la o astfel de reacţie. Uşa era deschisă, nimeni nu mă pândea, am ajuns în stradă fără eforturi prea mari. Dezorientat, mă gândeam în ce direcţie s-o iau. Strada obscură pe care păşeam sleit de puteri nu-mi era cunoscută. Amurgul arunca geometrii cromatice pe faţada clădirilor, asemeni vitraliilor din bisericile gotice. Nimic nu-l fascina mai mult într-o biserică. Îngerii, icoanele, altarul, portalurile, toate păleau. Întotdeauna se oprea năuc doar în faţa vitraliilor. Savanta îmbinare a stilurilor, prinderea sticlei colorate în forme de plumb, istoria lor milenară. Dacă n-ar fi trecut prin acel episod neobişnuit, strada asta cu vitralii imaginare chiar i-ar fi plăcut, căci se asemăna cu alte străzi descoperite în alte oraşe, pe alte continente. O stradă pietruită, care păstra ecouri ale Evului Mediu.
Am mers o vreme ameţit, cu paşi aplicaţi, căutând să înţeleg ce mi s-a întâmplat cu adevărat, cum a fost posibil să mă las hipnotizat sau, mă rog, atras în mrejele unei femei care părea desprinsă dintr-un spaţiu cu fantome. O lecţie eternă, pe care nimeni nu o învaţă pentru a trage, apoi, concluzii salvatoare: să nu te laşi influenţat de străini, să nu te abaţi pe la uşile lor, cerând informaţii suplimentare, să nu cultivi curiozităţi maladive, să nu te crezi invincibil. Dar eu sunt o persoană vulnerabilă, asta am ştiut-o dintotdeauna. Voi continua firul acestei istorii, oricât de puţini susţinători aş avea. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte… suficienţi, nu mă văd conducând armate de oameni, nu am carismă, mi-a zis-o învăţătorul în clasele primare, când nu m-am integrat în grupul de pictură al clasei, trebuia să pictăm în grup, cum ar veni, ceea ce mie mi se părea, de pe atunci, un lucru imposibil, nu fiindcă nu aş iubi oamenii, nu, nu-i ăsta motivul principal, potenţial aş fi avut, dar îmi lipsea interesul care ţine grupul într-o stabilitate continuă, chiar nu voiam să fac parte din niciun grup. Atunci m-am izolat pentru prima dată. Am refuzat vreo trei zile să mănânc, să mă spăl de trei ori pe dinţi, dimineaţa, la prânz şi seara, să spun, la culcare, rugăciuni. Am refuzat o sumedenie de chestii, m-am închis într-o cameră obscură, fără pat, masă, scaune, lămpi, fără părinţi şi alte rude apropiate, fără pian, cărţi şi animale, o încăpere care se numea ÎNCĂPĂŢÂNARE. Poate se mai numeşte şi acum, deşi am distrus-o din temelii de zeci de ori. Încăpăţânarea, vai, are capacitatea de a se reînchega.
De aici, din acest punct, porneşte nonconformismul meu de azi, bucuria de a descoperi ineditul la orice pas. Pe Hannibal l-am studiat mult de la distanţă, înainte de a-i pune o etichetă. După ce i-am lipit de frunte o etichetă mare cât toate neliniştile, să fie văzută şi apreciată de trecători, l-am transformat în personaj. Avea toate atuurile unui personaj postmodern, deşi, la drept vorbind, el depăşea fragmentarismul şi incertitudinile conceptuale, el se construia pe sine, mai degrabă, cu brutalitate de science fiction, cu o apetenţă exacerbată pentru detaliu. Misterul din jurul lui crea o formă de levitaţie a textului şi deopotrivă a personajelor, asemănătoare cu starea pe care o resimte cineva în atmosferă, când, în inima unui balon, se înalţă, se înalţă, se înalţă, şi simte în burtă migraţii de păsări răpitoare, de gâze multicolore, până când trupul îşi pierde greutatea şi se întoarce spre sine, momentul e unic, vă asigur, numai în acele clipe unice apare o undă de spiritualitate pe care, ascunşi acolo, pe pământ, printre atâtea nimicuri trecătoare, nu o mai reperăm sau o reperăm când deja e prea târziu, o undă caldă, caldă, caldă, pătrunzând în fibrele destinului celular, placentar, planetar, virtual, ce desăvârşire şi transparenţă a firii, răspândită simetric, răspândită milimetric, trebuie să învăţăm să ne descriem stările interioare fără a anula bogăţia de senzaţii exterioare corpului nostru. Totul derivă din psihic şi se propagă, mai apoi, se infiltrează haotic sau uniform, în bolnava aparenţă sau consistenţă a lui a fi, pe care, de obicei, o numim trup. Am lucrat şi asupra psihicului, de unul singur, ceilalţi mi-au devenit străini, când au observat că eu caut teorii, iar acestea mă ajută să nu clachez. S-au retras, ca şi când o bucată de bandă s-ar fi derulat cu încetinitorul în sens invers. S-au retras ca melcii de primăvară, în cochiliile prea strâmte. Sunt convins că viaţa ne-o trasăm ca pe o alee luminoasă, ca pe o pădure deasă, ca pe un câmp deschis, o trasăm din mers, mai vrem, din când în când, să schimbăm câte ceva, dar nu se mai poate, asta ţi-o spune orice prost, nu există gumă de şters destinul, nici măcar o parte din el, nu există voci ajutătoare, în afară de vocea mută a Celui-de-Sus.
Chiar acum, când scriu, îmi trasez încă o linie, continuă, zigzagată, din propriul sens al vieţii, habar n-am, nu o văd foarte clar, e încă slab reprezentată şi gândul o ţine strâns de un capăt, să nu cedeze şi să se ducă la vale tot adevărul, ca pânza destrămată a Penelopei, şi El mă vede, ştiu că, la noapte, după ce mă voi întinde pe pat, va lua în mâini foaia asta mâzgălită cu litere, multe oiţe negre pe un câmp alb, şi va decide dacă mâine eu voi şterge ce am scris azi sau voi continua să creez, adică, după cum v-am spus, să-mi trasez linii şi liniuţe în ţesătura destinului, fără putinţa de a le corecta într-o zi cu soare, cu nori sau cu stele căzătoare.
(fragment din romanul Hannibal, în curs de confecționare)
