Avea loc un puci conservator împotriva preşedintelui sovietic Gorbaciov. În timp ce alergam pe stradă, îmi amintesc că am văzut coloane de tancuri coborând pe largile bulevarde către Kremlin. Fuseseră trimise de cei care-l puseseră pe Gorbaciov sub arest şi care conduceau acum ţara. Scena era tulburătoare.
Martin Sixsmith
Rusia
Un mileniu de istorie
Traducere de Eugen Popa şi Justina Bandol
Colecţia „Istorie“
Humanitas, 2016
În zilele care au urmat însă, ruşii obişnuiţi s-au aşezat în faţa tancurilor; unii dintre ei au fost împuşcaţi sau striviţi pentru hotărârea lor de a apăra democraţia. Eram acolo atunci când preşedintele Rusiei, Boris Elţin, ultimul campion al liberalismului după arestarea lui Gorbaciov, a urcat pe un tanc pentru a da un aer dramatic sfidării faţă de puci. Timp de două zile şi două nopţi, Elţin a aşteptat atacul la Casa Albă a Rusiei. Dramaticele evenimente ale acelor zile de august au decis rezultatul confruntării dintre forţele reformiste şi cele ale autocraţiei dure din Uniunea Sovietică. Conservatorii şi-au pierdut cumpătul în faţa gălăgioasei opoziţii publice, puciul s-a prăbuşit, iar conducătorii lui au fost arestaţi.
Eram convins – şi am spus-o în relatările mele – că prăbuşirea dinozaurilor comunişti care organizaseră lovitura, împreună cu dizolvarea Partidului Comunist, ce deţinuse puterea vreme de 70 de ani, însemnau moartea autocraţiei în Rusia, secole întregi de represiune alungate şi înlocuite cu libertatea şi cu democraţia.
Dar mă înşelam. În deceniul următor, Rusia a încercat să se transforme într-o
democraţie de piaţă de tip occidental, dar a alunecat pe calea inflaţiei galopante, a violenţei interetnice şi a haosului. În anii care au urmat, după 2000, procesul s- a inversat în mare măsură. Ţara este stabilă şi relativ prosperă, însă democraţia şi libertatea au trecut din nou pe plan secund între priorităţile statului. Spectrul autocraţiei bântuie din nou Rusia.
