Insolenţa imperială: România şi emisarii lui Putin

Ambasada Rusiei la Bucureşti şi-a descoperit o nouă vocaţie, aceea de pedagog şi educator în ale istoriei. Clipul propagandistic imaginat în replică la nu mai puţin ineptul clip difuzat în marginea campaniei “ Brâncuşi” este un act de insolenţă ce probează, încă o dată, apetitul de agresivitate abia mascat al Rusiei lui Putin. Departe de a fi asumat ca o traumă istorică de care detaşarea este necesară,imperialismul statului rus şi al URSS este celebrat ca o formă de eliberare globală, în numele binelui. Mesajul pe care îl transmite ambasada Rusiei se înscrie în logica unei tradiţii dominate de rapacitate şi expansiune teritorială. Cuvintele ipocrite nu mai pot înşela pe nimeni. După cum vocile agenţilor putinişti au sonoritatea binecunoscută a ideologiei dughiniste.

Pentru cei care mai posedă un simţ elementar al memoriei, clipul ambasadei Rusiei evocă timbrul jurnalelor cinematografice ale anilor de debut ai RPR. Rusia este marele prieten care veghează,tradiţional, la liniştea naţiunii noastre. Ea este statul generos care intervine şi se sacrifică, cu gândul la idealurile nobile ale libertăţii. Ca într-o frescă realist-socialistă, ea oferă, asemeni unui Prometeu, focul industrializării şi al zborului în cosmos. Rusia este, de–a lungul secolului XX, flacăra dinspre care radiază siguranţă, prosperitate, progres. Solidaritatea ruso- română este elogiată, poematic, la fel de vibrant ca în timpurile entruziaste ale Muzeului Româno-Rus şi ale harnicei edituri “ Cartea Rusă”.

Fireşte, din acest tablou desenat cu migală de vajnicii acoliţi ai lui Putin lipsesc detaliile pe care au încercat să le exagereze inamicii Rusiei, animaţi de obsesiva lor antipatie viscerală. În definitiv, raptul Basarabiei, anul 1940 şi mai apoi comunizarea României sunt etape din acest marş de neoprit al prietenei româno- ruse. Nimic nu poate întuneca armonia acestor tonuri cinematografice. Educaţia istorică trebuie să restituie Rusiei rolul ei autentic, de partener în drumul spre mai bine al patriei noastre.

Între anii de după 1948 şi cei de acum se întinde, legic, puntea de aroganţă imperială. Rusia lui Putin uneşte, în logica ei de legitimare istorică, barocul ţarist şi rigiditatea stalinistă. Duplicitatea sovietică, atât de abilă în a specula şi adâncii falii identitare, este prezentă în Rusia de astăzi, ca un fluviu ce îşi duce mai departe apele învolburate. Ceea ce Rusia a oferit românilor, în ultimele două secole, dincolo de lecţiile ei de istorie, este capacitatea-i inepuizabilă de a fi un agent al expansiunii imperiale şi un tenace inamic al suveranităţii noastre. De la Regulamentele Organice la RPR, umbra Rusiei se întinde asupra noastră. Scenografia ideologică se poate schimba. Imperialismul rus este acelaşi.

Emisarii lui Putin de la Bucureşti, oficiali şi oficioşi, invocă termenul infamant de “ rusofobie” spre a stigmatiza pe cei care au temeritatea de a le contesta naraţiunea mistificatoare. “Rusofobia” este, în realitate, un reflex natural de de apărare împotriva unui stat vorace şi perfid, iar nu ostilitate împotriva unei naţiuni şi a culturii ei. Imperialismul rus a fost, invariabil, dublat de brutalitatea opresiunii interne. Rusia ţarilor, ca şi cea sovietică,a reprimat, constant şi feroce, pe apărătorii libertăţii. De la decembrişti la Saharov, există acea linie de spirite cu care ne simţim solidari. Rusia lui Putin este o închisoare pentru poporul rus: iată ce ceea ce trimişii săi de la Bucureşti nu vor să audă.

Insolenţa Ambasadei Ruse ne reaminteşte raţiunile care stau în spatele angajamentelor noastre atlantice. Despărţirea de Rusia a însemnat despărţirea, graduală, de despotism şi de totalitarism. Dinspre Răsărit nu poate veni lumină izbăvitoare, ci doar suflul stihial al barbariei imperiale.