Vrând-nevrând, abordăm chestiunea delicată a mulţumirii personale. Beletristica şi autobiografiile sunt bântuite de personaje veşnic nemulţumite de sine, capabile să urnească din cauza asta masele largi populare, pentru mulţumirea tuturor. În viaţă însă toată lumea e mulţumită de sine. Nimeni nu e copleşit de gândul ratării. Melancolicii de sine sunt o specie pe cale de dispariţie. Cetăţenii sunt din ce în ce mai mulţumiţi de sine şi tot mai nemulţumiţi de prestaţia semenilor.
Mulţumirea de sine nu cunoaşte graniţe profesionale, etnice sau de conştiinţă. Politicianul e mulţumit că Sinea Sa activează pentru binele ţării. Întreprinzătorul e mulţumit de taxele pe care Înşişi alţii le varsă în visteria ţării, ca să se bucure de ele Însuși el. Hoţii sunt foarte mulţumiţi de cât le iese din furat, iar antihoţii, cum ar veni – oamenii legii, sunt mulţumiţi de mulţumirea de sine a hoţilor, sentiment-frână care-i împiedică să fure mai mult.
Guvernările sunt mulţumite de sine, fie că încă mai guvernează, fie că le-a trecut vremea. Poporul e mulţumit de sine că a supravieţuit unor guvernări mulţumite de ele însele.
În definitiv, de câtă mulţumire este nevoie pentru a atinge starea de fericire naţională? Nu cumva oamenii, cum zicea britanicul Graham Greene, îşi fac o idee cam exagerată despre fericire? Mulţumirea de toţi nu există, sau, în orice caz, nu merită încercată. Mulţumirea de sine ni se potriveşte ca o mănuşă…
