Scurtă incursiune în istoria ”nedescurcanismului” mioritic

Mi-a trecut de curând pe la ureche o teorie că românii ar fi maeștrii improvizațiilor. Cum ar fi putut să fie altfel, îmi spunea un amic, când penuria ceaușistă și autoturismul național Dacia 1300 au contribuit din plin la această realitate? N-ai vazut și în reclama ”E-on” cu scurgerile de gaze? Se pune accent tocmai pe această conduită a ”nedescurcanismului” mioritic, românul se descurcă… Mă pregăteam să-l contrazic pe amicul meu, mai ales că îmi repugnă de principiu ideea cu stereotipurile de țară. Românii sunt într-un fel, ungurii, evreii, grecii, sau mai știu eu care nații, în alt fel. Pe un astfel de stereotip se clădește și intoleranța etnică, până la exacerbare. Cine susține că toți chinezii arată la fel, axiomatic trebuie să accepte și reversul medaliei. Și chinezii pot spune despre europeni că sunt identici. Ne îngrijorează ce se întâmplă cu românii din Londra dar, evident, asta face parte din reversul medaliei.

Cum spuneam, îmi pregăteam argumentele să-l contrazic pe amicul meu când exemplul cu Dacia m-a lovit din plin. Parcă-l văd pe tata, când eram copil, cu mâinile până la cot de vaselină, suflând în carburator pe marginea drumului. Cei mai tineri poate nu știu, dar mașina Dacia se repara pe marginea drumului. Majoritatea șoferilor erau și mecanici de ocazie. Dacă nu erau, se găsea vreun trecător bine intenționat care să-i învețe cum se demontează motorul. Când plecam în vacanță, printre bagaje se ascundeau și câteva piese auto, o planetară, un pivot, de rezervă. Sunt celebre cazurile cu cureaua de ventilator din dresuri de femeie sau folosirea unui cartof pe post de condensator. Așadar, acest exemplu mi-a produs o mică incursiune în memorie… Dar…

Nu-i mai puțin adevărat că improvizațiile, ca și eludarea legii, reprezintă un teren minat. Poți să ai satisfacții mărunte sau traume inimaginabile în cazul în care socoteala nu se potrivește. Din păcate mi-au trebuit 20 ani, de la pățania pe care am să v-o istorisesc în continuare, pentru a ajunge la această concluzie.

În 1996, Guvernul proaspăt instalat la Palatul Victoria, în urma alegerilor din acel an, venea cu așteptări mari într-o țară săracă, sufocată de o inflație galopantă. În euforia momentului, mai marii zilei au luat decizia punerii în aplicare a uneia dintre promisiunile electorale, oferirea de locuințe pentru tineri, cu dobandă subvenționată, un fel de precursor al programului ”Prima Casă”. Ca să înțelegem contextul, să amintim că inflația avea trei cifre, salariile erau indexate de câteva ori pe an ca să țină pasul cu prețurile iar totul se calcula doar în mărci și dolari. În aceste condiții, un credit pentru locuință de la CEC, cu dobândă de 45% la lei, era visul oricărui tânăr. Am încercat să depunem dosarul în București, pentru că îndeplineam toate condițiile. Dar plafonul de credite era mic, pilele numeroase, încât nu am avut nici o șansă. Atunci, împreună cu soția ne-am făcut buletine de Vâlcea și am depus toată documentația la autoritățile competente din Rm Vâlcea, orașul nostru de baștină. Întâmplarea face că ni s-a aprobat dosarul de credit în Rm Valcea. Toate bune și frumoase dar noi aveam nevoie de apartament în București. Creditorul nu ne permitea să cumpărăm decât în Vâlcea. Ce facem ? Aveam o unică șansă să scăpăm de chirie și nu o puteam rata. Tata a venit cu ideea să cumpărăm apartamentul unor cunoștințe, doar pe hârtie, și de aici o întreagă comedie a erorilor.

Familia care a fost de acord să ne cedeze apartamentul a primit de la CEC, direct în cont, suma de bani aferentă. Conform înțelegerii, retrage banii din bancă și ni-i dă nouă, cash, să cumpărăm în București. O sumă cu multe zerouri în lei. Dar tranzacţiile cu locuinţe în capitală se efectuau în dolari. Banalul schimb valutar de astăzi era atunci o operațiune fooooarte complicată. O persoană avea voie sa schimbe maxim 500 dolari/ an, pe baza pașaportului. Ne-ar fi trebuit zeci de pașapoarte. Apelăm la prieteni, rude, facem rost de pașapoarte şi realizăm schimbul. Găsim și apartamentul ideal, cum îl consideram la vremea respectivă. În baza reciprocității, urma să cumpărăm pe numele soților din Vâlcea care ne cedaseră apartamentul în care locuiau. Un agent imobiliar, cu experiență, ne îndrumă să nu declarăm toată suma la notariat, ”ca să nu plătiți atâtea taxe”. Faptul că apartamentul reprezenta o moștenire și graba cu care vânzătorul se precipita să semneze actele ar fi putut să ne pună în gardă în fața unui astfel de sfat toxic. Dar eram prea orbiți de bucuria unui cămin al nostru.

Până la urmă semnăm actele, adică familia din Vâlcea semnează contractul și devin noii proprietari. Urma ca peste 20 ani, sau când om putea achita creditul anticipat, să facem schimb de apartamente și lucrurile să reintre în normal. Cel puțin așa ne gândeam… Liniștea ne-a fost tulburată după nici un an. De o citație. Eram anunțați că alți moștenitori de drept ai fostului proprietar solicită anularea contractului. Persoana care vânduse apartamentul deținea un certificat de unic moștenitor în fals iar după ce și-a încasat banii nu mai era de găsit, plecase din țară. Cu alte cuvinte trebuia să facem față într-un lung și anevoios proces cu nou-apăruții moștenitori care solicitau anularea contractului și reîmpărțirea moștenirii. Dar nu noi trebuia sa ne apărăm în instanță. Ci familia din Vâlcea care fusese de acord să ne ajute cu încasarea creditului. La fiecare termen de judecată trebuia să-i aducem de la Vâlcea, să piardă o zi prin București. Doamna, care era profesoară, nu se putea învoi de la ore. Între soți apăruseră discuții, că-și lasă copiii pe drumuri. Pentru noi, spectrul pierderii procesului echivala cu primirea înapoi a unei sume mai mici de bani. Stresul era cumplit.

Abia după vreo patru ani am obținut o decizie definitivă prin care ni se recunoștea calitatea de cumpărători de bună credință. Între timp valoarea creditului a fost măcinată de inflație și n-a mai durat mult până l-am achitat integral, anticipat. Am efectuat și schimbul de apartamente și toată lumea a fost mulțumită. Dar, astfel de momente sunt de evitat. Ulciorul nu merge de multe ori la apă, fără să se spargă!

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *