Anul acesta, atmosfera pentru Bac a fost pregătită din timp. În luna aprilie, se puteau citi două lucruri importante în presa românească despre educație. Primul era o știre despre o nouă schemă pedagogică, marcă elvețiană înregistrată: școlile din țara cantoanelor s-au hotărât să-i ajute pe elevii mai timizi și mai slabi la învățătură cu câinii. Adică, s-a dovedit științific că un cățel la locul și la momentul potrivit (mai precis, la catedră, în toiul orei în care se predă tabla înmulțirii) poate face minuni. Chiar și cei mai speriați și lenți elevi își revin ca prin minune la vederea patrupedului și dau răspunsuri corecte[1]. Al doilea era o veste-bombă chiar de la Cotroceni, unde se anunța că elevii români nu (mai) sunt tâmpiți[2]. Asta după ce, cu vreo doi ani în urmă, se afirma că sistemul nostru educațional produce indivizi chiar din categoria cu un rând mai sus pomenită. Se pare că, în 2014 AD, președintele s-a răzgândit după ce a văzut rezultatele la olimpiada internațională de informatică. Ce s-ar face elevul român fără computer? Din nefericire, lunile care au urmat au arătat că toți olimpicii internaționali, la informatică și la alte cele, s-au înscris exclusiv la universități din străinătate. Na!
Cele două știri, aparent fără vreo legătură una cu alta, oferă un cadru pentru materializarea cea mai clară a învățământului românesc, Bacul. Mărturisesc că am urmărit cele două sesiuni de anul acesta în mod deloc dezinteresat, având în vedere că universitatea în care lucrez are nevoie tocmai de absolvenții acestui examen pentru a demara, în luna octombrie, cu motoarele turate. Ce s-a întâmplat în sesiunea iunie 2014: jumătate din elevii care au terminat clasa a XII-a nu s-au înscris la Bac. De frică, m-am întrebat? Aș! Iată ce ne spune o tânără care s-a prezentat, mai mult de formă, ca să n-o vorbească lumea, la examenele din sesiunea a II-a: „eu mă mai ocup și cu altceva [decât examenul de Bac, cum ar veni], cânt muzică populară, de asta nu am dat examenul în vară. Sunt optimistă, dacă nu îl iau acum, mai sunt sesiuni. Iar facultate de ce să fac? Are vreun rost? Eu vreau să continui să cânt”[3] Chiar așa, nu trebuie să meargă toată lumea cu forța la facultate. Venind din acest sistem, nu pot să fiu decât întru totul de acord. Unde mai pui că ultima propoziție a fetei sună atât de bine, de parcă ar fi titlul unui film biografic despre Edith Piaf. Dar nepăsarea ei față de sistemul din care, dacă tot a intrat la șapte ani, ar trebui să și iasă, urmând regulile, spune mai mult decât un milion de studii sociologice și articole de ziar despre cât de mult înstrăinează sistemul educațional românesc copiii și tinerii. Sistemul de ieri și de azi, aș adăuga pentru veșnicii nostalgici, care afirmă și că era mai bine la școală în perioada comunistă. Asta, zic eu, poți concluziona numai dacă te uiți la reclama cu pionieri de la ciocolata ROM.
Poate cel de alaltăieri să fi fost mai bun. Bunica mea, care n-a făcut facultate, că nu era la modă pe atunci, nici n-a cântat muzică populară, că n-avea voce, dar a dat (și luat) Bacul, chiar în 1944, în toiul bombardamentelor și cu școala de fete evacuată, cu eleve și profesori cu tot, într-un sat ca vai de el din Mehedinți, știe mai multe decât mine când vine vorba de cultură generală interdisciplinară, cum am numi-o azi: adică și literatură, și muzică, și geografie, și științele naturii, și latină și orice altceva vi s-ar părea decent să știe un om după 12 ani de școală a patru-șase ore pe zi, plus vreo două-trei ore de teme, adică – să zicem – cam 35.000 de ore de învățătură. Un foarte documentat, dar și foarte amuzant, studiu al Cătălinei Mihalache, intitulat „Părinți de pus la colț, părinți de pus în prezidiu: școala și familia în cotidianul regimului comunist din România”[4], urmărește sistemul școlar din perioada interbelică, prin anii comunismului, până azi, aplecându-se mai ales asupra claselor mici, dar nu numai, pentru a analiza acest ménage à trois care este educația în general și triunghiul amoros cam dubios care este el în România în special: dascălul – elevul – părintele. Cătălina Mihalache insistă asupra a ceea ce i se pare ipocrizia supremă a învățământului gratuit, atât de gratuit încât e de-a dreptul subnutrit și în zdrențe, care intră în comă de îndată ce dispare inputul din partea celui de-al treilea element al triunghiului amoros, input sub formă de fondul clasei și sistemul paralel de meditații. Dacă, în anii 30 și 40, contribuția părinților era de natură morală și de imagine, ei fiind implicați doar ocazional și doar în acțiuni de promovare, colaborare, comunicare și în riturile de trecere (serbări, ceremonii), începând cu anii comunismului, părinților li s-a cerut, cu frecvență, dacă nu zilnică, săptămânală cu siguranță, să suplinească tot ce fondurile statului nu erau în stare să suporte, în contextul în care numitul stat evident nu-și putea permite gratuitate și universalitate (și încă nu-și permite, cu 3,4% din PIB în anul 2014, față de cei 6% prevăzuți de lege și cei 14% promiși de ministrul Pricopie, taman de Crăciun, în 2013).
Și, uite așa, au ajuns elevii români „tâmpiți” (sau ne-„tâmpiți”), dacă nu cumva nu-și doresc decât să “continue să cânte”. Cele 35.000 de ore de studiu, mai sus calculate, sunt un minim modest, dacă punem la socoteală și nou-inventatul after-school, și testele suplimentare de sâmbătă, și meditațiile la jumătate din materii, începând cu clasa a V-a, dar și temele mult mai numeroase, care ocupă tot timpul copiilor. Totuși, fatalmente, am zice chiar paradoxal, după zile și ani în care lucrează mai mult decât adulții la serviciu, elevii nu promovează Bacul decât în proporție de 22,27%, (în unele județe sub 16%), așa cum s-a anunțat după sesiunea de toamnă 2014[5]. Adică mai puțin de un sfert din tinerii de 18 ani au luat 5 la probele individuale și media generală 6. Unde mai pui că, din cei 22% victorioși, nici unul nu a luat mai mult de 8, cu subiecte, zic evaluatorii, la mintea cocoșului. Cu cocoșul, ce-i drept, s-ar putea să avem o problemă, având în vedere că, o dată cu testele de la Pisa, evaluările de la Bruxelles și convenția de la Bologna, nu prea mai știm ce învățăm. Aflăm, de pildă, că nu mai trebuie să dăm doi bani pe cunoștințe, mizând totul pe competențe. Adică, dacă elevul scrie că pe Gioconda a pictat-o Picasso, ori că pe Mistrețul cu colți de argint l-a scris Pușkin, asta ar fi o cunoștință sau o competență?
Ceea ce este cu siguranță la mintea cocoșului este că avem o problemă, mai mare decât Houston. Dar, pentru că în cursa spațială nu am intrat încă, nu ne rămâne decât să îmbrățișăm soluția finală, acum și în variantă elvețiană: un Saint Bernard cu mutra blajină și butelcuța de rom atârnată de gât, pentru salvarea neamului.
[1] Cotidianul, 15 aprilie 2014.
[2] ziare.com, 2 aprilie 2014.
[3] Adevărul, 1 septembrie 2014.
[4] În Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă (coord.), Istoria recentă altfel. Perspective culturale, Editura Universității Al.I Cuza Iași, 2013, pp. 635-648.
[5] Adevărul, 1 septembrie 2014.
