Poemele pentru Ivan Gogh ale Mariei Pilchin sunt un excelent love story politic.
Mi-a venit să mă întreb, citind poezia (de iubire) a Mariei Pilchin, cum o receptează cei care nu știu, spre exemplu, nimic despre rîul Prut – heraclitiană apă de frontieră, și nici mare lucru despre oamenii de pe celălalt mal, cu buletin de Chișinău-Moscova. Spuneam și altădată că, dacă citim poezie, e probabil și pentru ceea ce nu înțelegem din ea. Poezia are ea capacitatea asta, deși n-ai zice, de a zgîria, în profunzime și nevăzut, precum diamantul o coală de sticlă, cea mai necunoscătoare suprafață a inimii.
Se vede limpede, însă, că Maria și Ivan al ei se iubesc și poezia în cauză e un certificat romantic-asumat de fericire parafată de un eu feminin sincer și provocator, senzual dar nu și patetic.
„mîinile tale mă plămădesc
mă frământă ca pe o pîine
și din drojdia iubirii noastre
mă fac rumenă caldă și aburindă
în unele zile
mi-e rușine să dau ochii
cu vecinii de bloc
mereu mă întreb
dacă ei aud
cum tu plămădești
și apoi frămânți aluatul.”
(CATREN FRĂMÂNTAT)
Cine rămâne însă la carnația luminoasă și concretă a acestui erotism zvelt, domestic și urban, se privează de marile delicii ale poeziei Mariei Pilchin care provin din formidabila sa inteligență de a mărturisi pasiunea și tensiunea unui ménage à trois. Pentru că nu trebuie să fii neapărat expert în socio și geo-politica regiunii, nici să fii neapărat născut în Republica Moldova, pentru a observa, dînd jubilatoriu paginile una cîte una, că iubirea e între Maria și Ivan și nicidecum între Maria și Ion.
„copilul nostru
împarte cărțile casei
în „română” și „rusă”
și copertele noastre
ca două oști
stau deoparte
și de alta
a drumului
pe care îl trecem
prin marea roșie
a vieții”
(MAREA ROȘIE)
Conștiința schizofreniei istorice e înscrisă în certificatul de moștenitor, apele se despart continuu, (e un fel de „fugă din Egipt” fără sfîrșit), iubiții sunt ajunși din urmă de istorie, între cei doi iubiți se află istoria, menajul în trei e cu țara, triunghiul amoros e politic.
« vociferări
strana cântă pe două voci
așa cântă doar slavii
sec ura stă între noi
cuvânt împreunat
rod cariile în cărți
cuvânt răsturnat
dinspre nistru vin toate
neîncrederi credințe
țara mea nu e teritoriu
țara mea e o hartă
un corp de femeie
e țara mea
știut de tine
dorit de tine”
(IANUS BIFRONS roman epistolar)
Din poeziile Mariei Pilchin picură melancolia unei istorii rele pentru țară (MALENIKAIA VERA), și se scurge un prea plin de naționalism, sentimental și convingător, înțeles ca un ancestral atașament genealogic și ca un fel de tandrețe irațională (slavă?) față de pământ, țară, gubernie (E-MAIL PENTRU SAȘA PUȘKIN). În Basarabia, inamicul s-a altoit peste inamic, și poemele sunt scăldate toate într-o duioșie amăruie față de acest altoi cultural nepotrivit dar care, ironia sorții, a izbutit el cumva, se dezvoltă natural, crește și face flori. (HAPPY END, citind din dumitru crudu).
Maria Pilchin e o îndrăgostită revoluționară, iar revoluția ei stă în sinteza încăpățînată dintre două lichide veșnic disjuncte, cu densități diferite, și în luciditatea acestui cocktail (Molotov) imposibil, dar de o forță detonatoare nebănuită:
„tu ești gog
și eu magog
tu mă devorezi
pe mine
eu pe tine
suntem cele
două popoare
care se înghit
pînă se naște
pacea
pax magna în
www.mesopotamia.md”
(GOG ȘI MAGOG)
Ars amandi e, la Maria Pilchin, o ars politica, poemele de iubire ascund, ca niște pupa russa, poeme politice (JUDECATA LUI SOLOMON).
Programul politic (poetic) al îndrăgostitei revoluționare este dat de instinctul vital (și feminin?) de a face tabula rasa, de nevoia uriașă de a răzălui „palimsestul cultural” care suntem fiecare în parte și națiunile noastre intersectate. Dacă poezia Mariei Pilchin captează ceva neliniștitor și exasperant, atunci e vorba de nevoia unui chiuretaj cultural, pentru a ne putea citi unii pe alții nemijlocit și nevinovat. Cu această grilă de lectură, unul dintre cele mai frumoase poeme scrise de Maria Pilchin este IVANUȘKA ȘI ALIONUȘKA.
Impuri de atîta istorie, cu certificate de moștenitor parafate cu resentimente, inocența și iubirea devin posibile doar în clipa cînd Romeo și Julieta uită de genealogie.
„sunt rusoaică la bucurești
și româncă la moscova
dar în patul tău
sunt femeia de iubit
femeia de atins
femeia de legănat
femeia de înțeles”
(FEMEIA DE IUBIT)
Cu acest (prim) volum de love story politic, Maria Pilchin se arată a fi o poetă inteligentă și senzuală, pe cât lucidă, pe atât de seducătoare.
În postdecembrism, viața și-a luat revanșa față de operă. Melanjul special dintre poezie și trăire ne luminează pe toți, iar această cronică admirabilă evidențiază tocmai simbioza menționată. Viața: poezie fără cuvinte; poezia: viață transfigurată; scrisul: ființă simbolică.