„…am băut de două ori apă gazoasă, pentru că era o zi caldă şi umedă, am măîncat îngheţată, am intrat într-o sală de de cinema în mijlocul unui film franţuzesc alb-negru şi ne-am întors la Haifa cu mult înainte de plecarea ultimului autobuz. N-am rămas să dormim la mătuşa Edith. Îmi amintesc că te-am întrebat ce vrei de fapt, Muli, iar tu ai spus că vrei să ştii care e rostul. Asta a fost singura noastră conversaţie din ziua aceea. Poate am vorbit puţin şi despre alte lucruri, de exemplu despre apa gazoasă şi despre îngheţată, dar eu îmi amintesc doar fraza asta a ta: Vreau să ştiu care e rostul.”
Fragmentul de mai sus e reprodus din ediţia în limba română a romanului „Iuda” de Amos Oz. Pagina 161, în traducerea din ebraică a doamnei Marlena Braester. Este, mai precis, un pasaj dintr-o scrisoare a unui personaj secundar din carte, Miriam, către fratele său, Shmuel Asch, cel mai pregant personaj al acestui roman.
Alături de Shmuel Asch, alte două personaje sînt extraordinar de bine conturate în acest roman– Atalia Abarbanel şi Ghershom Wald. Toate trei – blocate în tunelul căutării „rostului”. Toate trei – lucide, inteligente, atente de la detaliile faptelor din trecut sau din prezent; şi toate trei – neputincioase să prindă sau, mai degrabă, să accepte sensul fundamental care să cuprindă ceea ce se întîmplă cu ele şi cu cei din lumea în care locuiesc. Toate trei – personaje încercănate!
Între multele jerbe de sensuri pe care această carte (scrisă limpede-cristal, dar sofisticată dpdv tematic) le pro-pune cititorilor, vreau să marchez două asemenenea „pachete”. Sînt însă, cum sugerez în fraza anterioară, mult mai multe direcţii în care merge această carte (bunăoară, relaţia dintre Shmuel Asch şi Atalia Abarbanel este una dintre cele mai reuşite „poveşti de iubire” dintre multe asemenea poveşti scrise de Amos Oz în cărţile sale).
No1: „Iuda” este o carte despre tradiţii aflate în raporturi tensionate, dar şi într-o relaţie de comunicare de mare anvergură: anume, cea iudaică şi cea creştină. Şi, ducînd mai departe, în chip logic această idee – ce scoate în faţă, cu fiecare pagină, această carte este ideea de o enormă generozitate: prezentul nu stă, nici în bine, nici în rău, nici în cautarea sensului, pe neant, ci pe o uriaşă moştenire.
No2: Avem în „Iuda” şi o extraordinară discuţie, o dezbatere de o înaltă ţinută despre conceptul de „trădare” – şi în istorie, în timpurile biblice (Iuda – e un sinonim pentru ideea de trădare; în carte însă, asupra sensului acţiunilor acestuia este formulată o neobişnuită ipoteză care dinamitează ceea ce ştim deja şi părem a subîntelege despre cel care l-a trădat pe Isus); dar şi în mijlocul secolului trecut, odată cu formarea statului Israel. Nu este o discuţie închisă; nu este, de aceea, o discuţie care să lase în urmă senţinţe. Tocmai fiindcă, în această privinţă, lucrurile stau invers – rămîn întrebările, rămîne dorinţa de a afla sensul, de a „găsi rostul”.
Şi finalul cărţii – de neuitat deopotrivă ca imagine şi ca formulare – e tot „de acolo”, din naraţiunea „căutării”. Iată: „Shmuel rămase pe loc în mijlocul străzii pustii. Îşi dădu rucsacul de pe umăr. Îl puse pe asfaltul prăfuit. Pe rucsac, îşi aşeză cu grijă bastonul, şapca. Şi rămase în picioare întrebîndu-se”. Cine vrea „să ştie care este rostul” nu poate opri întrebările…