Secolul XXI va fi un secol al prieteniei, sau nu va fi deloc

Pe măsură ce se adună crizele de tot felul, pare că nu mai e nimic de făcut. Nu mai avem de unde să aşteptăm speranţa unui viitor mai bun. Trebuie pur şi simplu să abandonăm lumea asta care se prăbuşeşte şi să încercăm, dacă se poate, să ne scăpăm pielea şi familia.
Criza refugiaţilor a pus pentru mine capacul, a umplut paharul. Am ajuns la limita capacităţii de a vedea crize în jurul meu, supraetajate: sociale, religioase, financiare, de civilizaţie. Parcă tot iadul a ieşit pe pământ să distrugă nu doar liniştea oamenilor dar şi toată speranţa lor de a construi ceva împreună. Pentru că ceea ce s-a construit, oriunde în lume, nu e doar ce se vede, catedrale sau moschei, e şi speranţa că s-a adunat ceva « lucrat împreună ». Acest ceva, ţesătura istoriei sufleteşti a oamenilor, se destramă de la o zi la alta. Parcă ce s-a construit într-un secol dispare într-o lună. E ca un film de groază în direct.
Dar criza refugiaţilor a fost totodată momentul în care eu cred că am înţeles despre ce e vorba şi spre ce ne îndreptăm. La nivelul mai ascuns unde se fac revoluţiile nu armate ci sufleteşti, e o operaţie chirurgicală, o rană deschisă socială şi colectivă, care cere să ne trezim şi să ne dăm seama că nu avem cum să renunţăm şi să abandonăm speranţa.
Tocmai acum e momentul să rămânem pe poziţie.
Tocmai acum e nevoie de fiecare dintre noi.
Tocmai acum e momentul să fii prezent, cu un zâmbet, cu o vorbă bună, cu ceea ce Monseniorul Ghika numea « inteligenţa caritabilă ». Arta de a vedea, uşor, fără efort, dar ca o surpriză magică, pasul următor al celui de lângă tine. Ca să îl ajuţi, şi mai ales, până una alta, să nu îl încurci.
Fiecare taximetrist. Fiecare om pe facebook. Fiecare vânzător. Fiecare vecin din metrou, din trafic. Fiecare nepot, fiecare copil sau părinte, acum putem fi utili sută la sută. Celuilalt.
Criza noastră supraetajată e o şansă pentru un singur lucru: pentru iubirea de aproapele. Pentru prietenia sinceră, pentru mâna întinsă. E momentul să citim iarăşi Biblia, pentru că e plină de pasaje cu « mi-era sete, şi mi-aţi dat să beau ».
Ne rănim unii pe alţii. Această rană colectivă de la fiecare colţ de stradă nu poate fi pansată de legi, de conferinţe, de politici comune. Se pansează, ca orice rană, imediat, aici, acum, şi fiecare trebuie să sară cu ce are la îndemână. Fiecare trebuie să umble cu trusa de răbdare şi acceptare la el în rucsac, atunci când pleacă dimineaţa la metrou.
Nu trebuie să facem cursuri de prim ajutor. Trebuie, e suficient, să ne acceptăm rolul, când ieşim a doua zi din casă, să ne jucăm rolul cu inima deschisă. Să nu ratăm întâlnirea cu istoria: este o criză politică, şi socială, dar intrăm în « evul oamenilor ». După Evul mediu, am avut epoca luminilor, şi a instituţiilor, şi apoi a regimurilor inumane. Azi ne-am întors la oameni, niciodată lumea nu a fost mai mult lăsată la îndemâna întâlnirii dintre doi oameni, şi încă doi, şi încă doi…
Nichita Stănescu avea o poezie « Totul e atât de simplu / încât devine de neînţeles (..) Totul e atât de-aproape / încât se trage-napoia ochilor / şi nu se mai vede ». Azi, am putea reformula « Totul e atât de complicat, încât iese din ochi şi devine, în faţa ta, brusc, simplu: / simplitatea unei mâini întinse ». Nu mai avem motivaţii sau speranţe de gradaţii, de scară ierarhică, de performanţă în carieră. Dar avem zilnic un scop clar, o provocare permanentă, şi un job foarte clar: trebuie să ne transformăm într-o mână întinsă.
Orice am face, full sau part time, în privat sau la stat. Nu mai contează pasul următor, ci omul următor. Am trecut de partea postmodernă, cu marile poveşti care sunt depăşite de micile naraţiuni. Acum am ajuns mai departe, acolo unde « marile planuri ale zilei sunt depăşite de micile gesturi ale clipei». Micile gesturi fac mai mult decât toate planurile, şi decât toate poveştile.
Creativii spun, de când a început criza, că rămân pe piaţă cei cu adevărat creativi. Să extindem imaginea: rămân activi în lume doar cei care nu vor mai mult decât să fie oameni, acolo unde sunt. Ei ţin lumea asta în picioare, să nu se prăbuşească, ei sunt ţesătura invizibilă pe care nu o vedeam înainte de aceste crize, şi pe care acum o vedem, pentru că devine singurul lucru care dă sens unei vieţi disperate şi obosite peste orice limită. Şi în “Compania celor care sunt oameni şi atât, orice ar face”, e mereu loc pentru oricine. Acolo ne aşteaptă viitorul.
Andre Malraux a simţit ceva, ca o profeţie, că secolul XXI va ajunge pe marginea prăpastiei, că va fi spiritual sau nu va fi deloc. Dar poate că am înţeles greşit profeţia lui. Spiritul nu e doar meditaţie solitară, e şi afecţiune, compasiune, prietenie, dragoste, chiar şi dăruire care doare, dar care există.
Şi ar fi şi mai dureros dacă nu ar exista.
Poate că doare să dai de la tine, să accepţi pe fratele tău care merge alături de tine pe aceeaşi stradă, sau pe colegul tău de birou care iarăşi a întârziat cu proiectul, dar nu ar fi mult mai dureros să nu avem în inimă capacitatea asta fantastică de a da, a accepta, de a lărgi inima?
Secolul XXI va fi o victorie a sentimentului, dureros dar salvator în ultima clipă, că suntem toţi fraţi, cu toţii, sau nu va fi deloc.