Multe dintre ştirile care parvin în mediile occidentale dinspre Coreea de Nord stau sub o „umbrelă” ironico-sarcastică. De regulă, în centru, în ultimii ani, se află figura (neverosimilă?) a liderului suprem actual al nord-coreenilor, un fel de „papapal” obez şi „trăznăile” pe care acesta le dirijează cu o – deja clasicizată – morgă inconfundabilă. În fapt, nu sunt chiar simple „trăznăi” şi nici „umbrela” ironiei nu este supremul tratament meritat pentru ceea ce se întîmplă în această ţară cu oamenii de acolo. Fiindcă, în fond şi în adevăr, acum – şi, de fapt, de decenii bune încoace – Coreea de Nord este o imensă şi înfiorătoare inchisoare.
Fără tine, noi nu existăm. Viaţa mea secretă ca profesoară a elitei nord-coreene este titlul ediţiei româneşti a cărţii publicate (la noi, la Polirom, în traducerea lui Ciprian Şulea, cu o prefaţă de Adelin Petrişor) scrise de Suki Kim (e un nume fictiv al unei scriitoare şi jurnaliste originare din Coreea de Sud, educată în Statele Unite ale Americii, dar şi cu cîteva vizite de mai lungă durată în cea care este socotită „cea mai închisă ţară din lume”).
„Suki Kim reuşeşte să ne ducă în fabrica de roboţei a regimului nord-coreean şi astfel ne arată capacitatea de a rezista şi umanitatea celor dinăuntru şi, de asemenea, cum a reuşit singura dictatură ereditară a lumii să rămînă la putere aproape şapte decenii”, notează, în foarte utila sa deschidere la carte, Adelin Petrişor (el însuşi, parte din clubul select al celor care, din Occident, au reuşit să cunoască la faţa locului cum arată această teribilă lume, cea nord-coreeană).
Cum a reuşit să se menţină aproape şapte decenii la putere? Direct spus: luînd prizoniere, la moduri dintre cele mai brutale, minţile oamenilor, a marii majorităţii. Tot Adeline Petrişor punctează, în direcţia menţionată în fraza precedentă, o observaţie personală: „după ce m-am întors din Coreea de Nord, am fost întrebat de multă lume dacă oamenii de acolo chiar au fost îngenunchiaţi de Propagandă şi cred că liderii lor sunt semizei sau pur şi simplu sunt speriaţi şi joacă teatru. Probabil că găseşti oameni din ambele categorii, însă majoritatea e formată din cei literalmente spălaţi pe creier”.
În 2011 se întîmplă, în zona universitară din Coreea de Nord, ceva semnificativ: toate universităţile de acolo de închid pentru un an, pentru ca studenţii care învăţau în ele să meargă pe şantierele de construcţii. Scapă de sub ghilitona acestei decizii doar 270 de studenţi – de la Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie din Phenian. Explicaţia pentru care aceşti 270 de studenţi nu îi urmează pe restul pe „şantierele patriei” este simplă: ei sunt copiii elitei nord-coreene.
În mijlocul lor stă pentru şase luni, sub o identitate falsă, Suki Kum – iar povestea pe care o avem, în primul rînd ca urmare a acestei şederi prelungite în Coreea de Nord, este realmente cutremurătoare. Elita care va prelua, prin forţa împrejurărilor şi sub legea implacabilă a biologiei, frîiele puterii este, reiau formula lui Adelin Petrişor, compusă din oameni „spălaţi pe creier”.
Aşadar, din minţi arestate şi hrănite cu „pîinea” zilnică a cătuşelor mentale! Şi, a propos de fascinaţia pentru ideile şi idealurile egalitarismului – manifestă în mod pregnant în Occident, cu precădere în mediile universitare, cu iradieri semnificative şi în cele mediatice şi (populist) politice: o înfiorătoare lecţie pe viu despre ce face, în realitate – nu în fanteziile celor care confundă fantomele din minţilor lor cu viaţa reală – ideea de egalitate pusă la lucru cu irgoare şi insistenţă. Direct spus: face (aproape) sclavi, face (sub)oameni! Face, în fond, o Coree de Nord precum e cea despre care ştim că există azi aşa cum ea există!
