Cum ne definim pe noi înșine? Cel mai simplu mod este să ne comparăm cu alții, pentru că, nu-i așa, specia umană are suficient de multe nuanțe încât să ne identificăm sau să fim antonimi cu semenii noștri. Eu, fără a fi malițios, mă raportez tot timpul la tata. Acest exercițiu incontrolabil, care probabil își are originea în copilărie, nu este deloc unul confortabil.
Diferențele de gândire dintre noi sunt destul de mari. Altă vârstă, alte concepții, alte valori. Poate conflictul între generații? Poate ciuma roșie care, ca o apă, vrând să ne înece în mediocritate, ne-a șlefuit în mod diferit? Mai ales că eram pietre de alte dimensiuni, eu – adolescent, el – la deplină maturitate. Cine stie! Resimt un fel de tristete cosmică când mă raportez la tata. Mi-aș dori mai mult ca planetele sa nu iasă din rând, pentru a ne putea pune de acord!
Disputa mea de idei cu tata a ajuns la un nivel metafizic. Îl cunosc atât de profund încât nici măcar nu mai e nevoie de doi. E o luptă cu mine însumi, cunoscând opiniile tatei, și încercând să le contrazic. E o continuă căutare de argumente imbatabile. Dincolo de clasicele subiecte politice și economice, mă surprind până și în cele mai banale situații interogându-mă: ”Oare muzica care se difuzează acum la radio i-ar plăcea și tatei?” sau ”Cartea pe care o citesc e de natură să-l răscolească la fel ca pe mine?”. Evident că raspunsul este ”Nu!”, pentru conformitate. Atunci retorica și argumentațiile în cascadă dau năvală în gândurile mele, spulberând zăgazurile unei aprobări necondiționate, cum i-ar sta bine unui copil cuminte. Și o țin așa minute în șir, fără a ajunge la o concluzie definitivă.
Așadar, dragă tată, ard, vibrez, reverberez în dispute imaginare cu tine iar tu nici măcar nu ști. Dar astăzi, de ziua ta onomastică, m-am decis să-ți mărturisesc că te iubesc, și pentru faptul că am la cine mă raporta. La mulți ani!
