3

locuim în aceeaşi cameră.

închişi. fără ferestre, fără uşi.

prin faţa pereţilor de sticlă

pămîntul îşi plimbă peisajele care se schimbă

la cîteva secole.

acum, în faţa mea stă un arbore care abia se mai vede

căci am umplut amîndoi pereţii cu cuvinte.

nu ne mai vorbim de cîteva veacuri

cărţile noastre se citesc unele pe altele şi se privesc

dintr-o singurătate fără limite.

a disparut şi copacul după ceva vreme.

dacă am ieşi poate am reuşi să ne privim în ochi şi să rostim,

dar ne e teamă de cioburile care ne pîndesc deja venele

din netedul zidurilor de sticlă.

îmi este dor de vocea ta rostită sub adierea vîntului

căci am încetat să mai vorbim atunci cînd

pereţii au început să arunce cuvintele dintr-o parte în alta

într-un tulburător ecou din care nu mai recunoşteam nimic.

iar acum, acum

ne-am pierdut unul de altul, ne-am uitat unul pe altul.

locuind între aceleaşi ziduri ne-am rătăcit

şi nu găsim cuvinele care să ne aducă înapoi. scriem.

scriem cu sîngele pe care cioburile l-au vărsat pentru noi.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *