Puțin sub linie, recenta carte de poezie a jurnalistului timișorean Robert Șerban, apărută în 2015, la Editura Cartea Românească, e construită, oricât de paradoxal ar părea, dintr-o materie(lingvistică, de bună seamă) de bază, care scapă printre degete, lumească, rar folosită în limbajul poetic actual și, prin felul de-a se manifesta, greu analizabilă: lacrima. Cerneala, de această dată, reală ori virtuală, subțire sau îngroșată, pare a fi lacrima. Stropi de apă sărată care curg din ochi și se transformă-n cuvinte potrivite la marginea paginii. Lacrima ca o secreție a realului fragmentat, expus în fotografii sau în câte-o amintire dureroasă, în bărcile de hârtie ale Crinei sau în prăjiturile mamei, făcute pentru copii. Lacrima ștearsă cu hârtie A4, mototolită până devine moale, ”pufoasă ca o batistă”. Lacrima din plânsul amar, repetat, care te face să levitezi: ”întâi/ te umflă plânsul atât de tare/ încât/ nu glumesc/ te ridici de la pământ zile în șir/ poate chiar săptămâni” (O nouă viață).
În ritmuri pergolesiene, de lacrima dolorosa, se țese poemul, fir cu fir, la marginea pleoapei obosite. Interesant e că autorul le lasă la vedere, pe ele, lacrimile, chiar ne atrage atenția că-s infinit prezente, omniprezente, și că acționează ca un acid puternic, ca o substanță corozivă, care sfârtecă grosier din carne, care sapă-n pliurile vieții, în ridatele-i adevăruri, implacabil:”întotdeauna adorm cu ochii plini de lacrimi” (Poem împotriva somnului).
Singurătatea, stare predilectă creației, însoțește lacrima, cu ecou, în poemul Singur, text de o claritate aparte, scris în maniera robertșerbaniană, cu accentul căzând pe conectorul chiar dacă: ”am puterea să repet întruna/ că mi-e bine/ chiar dacă/ aproape totul/ îmi lipsește”. O tehnică întâlnită și la alți poeți postmoderni, o modalitate de construcție care permite cititorului să răstoarne poemul, să-l citească invers, altfel spus, de la coadă la cap, fără a impieta asupra semantismului global. Mariana Marin uza de acest procedeu. Savatie Baștovoi, de asemenea. Poemul-clepsidră, din care sensul se scurge asemenea nisipului, microgranulat, cu încetinitorul, ca o perdea semantică în mișcare. ”singurătatea asta grotescă/ plină de spaime” e ținută-n frâu de-o pseudoevadare, practicată de tot mai mulți muritori. Conectarea la internet, nevoia de-a se reflecta în ecranul luminos al laptopului. O inversare a realității. Ecranul devine o icoană la care se-nchină, seară de seară, poetul. Detectăm naturalețe și har în singurătatea poetului de cursă lungă. În Fața brodată a unei perne, plânsul e transferat copiilor, e apanajul copilăriei, și toate lacrimile par, prin acest joc, inofensive, mai la locul lor, cuminți: ”pe mai toți copiii îi podidesc lacrimile/ când li se sparg baloanele/ plâng mult/ mult/ de parcă baloanele s-ar dezumfla încet/ sub ochii lor/ iar ei ar jeli aerul care urcă la cer”.
Prezență vie, retrasă-n cuvinte ca-n scoarța unui copac. Așa-i Robert Șerban în acest volum de poezie. Cumva, altul, cumva, temător, cumva, nostalgic. Tandru, uneori, suicidar, aproape absurd, alteori. Râsul cu care ne-a obișnuit, declanșator de fericire, se estompează, cedează teren, e înlocuit de grimasele unei frici universale, dar și de-un alt fel de dragoste, căci, ne spune poetul, în final, în Sfat pentru un tată bătrân, dragostea și frica vor fi, paradoxal, una. Frica de moarte. Moartea parafină.
La început, volumul înaintează pe-o alternanță neîntâmplătoare, de poeme scurte, pe partea stângă, a inimii-pagină, cu poeme lungi, pe partea dreaptă, a paginii-mână care scrie. Alternanța sau această frecvență de început e părăsită, mai apoi, sau apare sporadic, ca o prelungire a unei alte stări, tensionate, generice, adânc tatuate-n ființa poetului, memoria afectivă. Sunt câteva poeme în care se reia acut această alternanță, cu tot cu cohorta ei de tristeți, ca, bunăoară, în poemul Hemoragie: ”uneori/ Tudor și Crina pleacă de la mine/ unul lângă altul/ fără să mai privească înapoi/ fără să-mi mai facă vreun semn// simt atunci cum sângele mi se scurge/ brusc/ prin mâna stângă/ și prin mâna dreaptă”.Tot în același magic ritm alternativ e realizat și poemul de dragoste Aici și aici, care debutează astfel: ”ca să se îndrăgostească de mine/ i-am spus unei fete că am două inimi/ m-a privit uluită și s-a dat încet înapoi/nu crezi?/ pune mâna/ aici și aici/ vezi/ bate și în stânga/ și în dreapta/ sunt două”.
Pe copertă apare o cumpănă, ca de fântână. Cumpăna vieții, cumpăna cu dublă ”întrebuințare”, ca un laț, ca un ștreang așezat, în așteptare, la gâtul spânzuratului. Cumpăna cu care scoți apa din fântâna vieții, motorul existenței noastre, combustibilul vital(ității). În loc de rugăciune, înainte de-a se spovedi sau pentru a o face mai bine, Robert Șerban pare că spune câte-un poem, rememorând viața, cu tot ce-i în ea mai de preț, mamă, tată, copii, bunica, bunicul, femeia lui. Un fel de scepticism traversează cartea, o greutate, ca de plumb, în a se găsi pe sine. A pierdut echilibrul, balanța (nu doar cea din zodiac) își are brațele neunite, ”nimic nu le mai leagă/ unul de celălalt”. Poezia – s-a tot spus de-a lungul vremii – nu apare decât în condiții extreme, când ceva în ființa cea trecătoare nu mai funcționează impecabil, când se iscă o anomalie de funcționare, o stare de rătăcire, de rotire în cerc, de rupere a ritmului. Cam de-acolo își începe drumul orice poveste lirică.Cam de acolo începe și Puțin sub linie.
Robert Șerban iese, prin pactizarea cu divinul, prin resuscitarea sensibilității exacerbate, cu acest volum de poezie, dintr-un binecunoscut perimetru stilistic douămiist, adesea suprainterpretat, adesea suficient sieși. Abandonează directețea terre à terreîn favoarea unei subtile și răvășitoare citiri în miracolul clipei.Acel miracol de care ne temem, pe care nu-l rostim decât arareori, în surdină. De fapt, pe Robert Șerban l-am perceput întotdeauna ca pe un scriitor cu sensibilitatea la vedere, situat, prin stilistica versurilor sale, la frontiera dintre modernism și postmodernism. Doar că, acum, râsul atotputernic și sentimentul declanșator de bucurie s-au estompat, cedând locul unei acute descumpăniri (cu trimitere la cumpăna de pe copertă). O tristețe incapabilă să spargă peretele dur dintre acolo și aici, dintre sine și ceilalți. Sunt, și-n versurile din Puțin sub linie, cartografiate însemnele realului, sunt transcrise, ca-n toate cărțile sale de poezie,de altfel, trăirile imediate, senzațiile, stările interioare, fără adăugiri supărătoare de cruste metaforice. Există, în poezia sa, o spontaneitate sintactică, o reproducere perfectă a formelor cenușii, simple, repetitive. Formele vieții. Dacă e metaforă, ea se naște din raportarea la real așa cum este el, netrucat, viu, într-un anume fel, universal. Ne regăsim cu toții în depresivele tăieturi de stofă lirică din Anul negru. Empatizăm cu poemele sale, într-un fel sau altul. O poezie tranzitivă, foarte apropiată de cititor. Ca o umbră, aproape, a cititorului. Ca o proiecție a sa în botul pantofului abia lustruit.
Puțin sub linie e cartea de poezie care se citește dimineața, foarte devreme, când mintea încă se forțează să înainteze prin labirintul realului, când bornele nu s-au aprins decât pe jumătate. Când încă nimic nu a prins iremediabil contur. Când ”nimicul lucrează imperturbabil/ ca un voluntar japonez într-un reactor nuclear fisurat”. Doar în acel moment al zilei, cumpăna de la fântână scoate apă limpede, prin care se vede, ca-ntr-o poză digitală, Dumnezeu.
Timișoara, 15 februarie 2016
