O idee, doar
-Carlos Eduardo Maldonado
Cu siguranţă că întotdeauna este posibil să urmăreşti idei, urme, origini, seminţe şi aspecte precedente în orice idee nouă. Cei mai conservatori o ştiu deja: mereu este vorba despre vinul nou din butoiul vechi. Cei mai puţin conservatori identifică, totuşi, aspecte precedente, dar pornesc să descopere noi insule şi continente.
Simplu spus, toată istoria Occidentului – cu câteva excepţii notabile – a constat într-un mod singular de a vedea lumea, societatea şi natura. În mare, Occidentul a trăit şi a gândit în termeni de asimetrie.
Tocmai de aceea, modul fundamental de gândire s-a orientat întotdeauna în două direcţii: căutarea cauzalităţii şi analiza. Consecinţa a fost viziunea ierarhic structurată a întregii realităţi. Asimetriile se traduc în multe domenii şi limbaje. De exemplu, în toată istoria este vorba despre asimetria dintre femei şi bărbaţi şi dintre fiinţa umană şi natură. Însăşi natura a fost mereu văzută în acord cu propriul mod de organizare a societăţii umane şi s-a vorbit atunci de existenţa reginelor şi muncitorilor, a regatelor şi a popoarelor. Ca în cazul albinelor sau al furnicilor. Dar această idee s-a extins la toate domeniile cunoaşterii.
Asimetria a luat ca formă de viaţă viziunea existenţei ca luptă şi atac precum cost-ocazie. În sfârşit, aceeaşi noţiune de asimetrie a implicat noţiunile de centru şi periferie, aceasta din urmă fiind secundară şi accesorie. S-a spus că în viaţă trebuie mereu să urci şi să mergi departe. Înseşi noţiunile de distanţă, timp şi viteză şi-au asumat, cel puţin tacit, ideea unui univers esenţial asimetric. Un univers în care vitezele erau marca diferenţială. Iar societatea s-a organizat, începând chiar din Grecia antică, în jurul jocurilor competitive.
Bineînţeles că au existat excepţii de la această regulă. În termeni culturali, cea mai remarcabilă dintre excepţii a fost Renaşterea, o perioadă care constă, în plus, într-o formă de gândire şi de lucru non-analitică şi, da, sintetică. La nivel micro au existat artişti şi gânditori, şcoli şi mişcări care şi-au luat inclusiv sarcina de a vedea universul şi toate lucrurile în termeni de armonie, corespondenţe şi corelaţii – trei forme diferite de a nota simetria.
Fără îndoială, poarta cea mare care se deschide către cunoaşterea, viaţa, studiul şi experianţa simetriilor este matematica în general şi geometria în particular. Punctual spus, acest lucru se întâmplă nu strict în cadrul geometriei clasice, cea a lui Euclid, ci pornind de la apariţia geometriilor neeuclidiene şi a tot ce acestea implică. Astfel, un antecedent evident al simetriilor au fost numerele lui Fibonacci descoperite aproximativ în secolele XII-XIII dar înţelese deplin şi aprobate doar în secolul XX. Cultura este determinantă pentru aprecierea unei ideei sau descoperiri. Strict în acest sens, mulţi artişti, matematicieni, oameni de ştiină sau filozofi şi-au precedat propria epocă.
Noţiunea de simetrie constituie, fără îndoială, una dintre axele emergenţei unui nou tip de ştiinţă şi ale unei viziuni total distincte asupra realităţii şi naturii. Simetriile implică identificarea şi căutarea de tipare înainte de cauze şi efecte. Dar cine zice tipare afirmă, înainte de toate, primatul frumuseţii.
Într-adevăr, un univers asimetric este o lume plină de urâţenie, în care frumuseţea constituie o excepţie. Dimpotrivă, descoperirea simetriilor face evident faptul că frumuseţea se arată a fi criteriu de adevăr. Înainte erau contrastul şi verificarea, iar cu acestea, însăşi ideea de failibilitate, care sunt forme de discriminare, luptă şi analiză. Ideea de simetrie oferă deschis sensul relaţiilor, corelaţiilor, transformărilor geometrice şi sintezelor. Corespunde, grosso modo, ştiinţei secolului XX şi recent se utilizează tot mai mult. Simetriile discrete ale spaţiu-timpului precum şi teoriile suprasimetriei într-un plan. Spectroscopia şi cristalografia împreună cu chimia. În plan adiţional apar noţiuni de empatie şi simpatie, de dialog şi cooperare. Într-un domeniu diferit, noţiunea de mozaicuri domină o bună parte a societăţii şi vieţii. Matematica, cu siguranţă, joacă un rol central, şi întotdeanua, dar întotdeauna, trebuie să se facă referire la muzică. Inclusiv în literatură, ocazional, emergenţa palindromurilor nu este indiferentă acestui nou val. Şi asta ca să menţionăm doar câteva situaţii.
Trăim într-o epocă în care, spre deosebire de toată istoria Occidentului, s-a început să se vadă realitatea şi natura în termeni de simetrie. O idee care, să spunem adevărul, încă nu a pătruns complet în ştiinţele sociale şi umaniste. Şi în consecinţă nici în formele de organizare care decurg din acestea.
În general, ştiinţele şi disciplinele nu învaţă pentru că doresc, asemeni fiinţelor umane. După cum se vede, la bază, învăţarea nu este o oportunitate ci o cerinţă a înseşi existenţei, a evoluţiei. De altfel sunt numeroase speciile, organismele, persoanele şi organizaţiile care nu învaţă. Învăţarea se fondează ca însăşi condiţie de adaptare iar acesta este rezultatul mecanismelor de selecţie, statistice, de autoorganizare şi al altor mecanisme.
A gândi lumea şi a trăi viaţa în termeni de simetrie, o idee înnoitoare care presupune învăţarea a ceea ce este mai bun din investigarea de ultimă oră cu privire la lume. Fără grandilocvenţă, abia percepându-se, se produce o revoluţie în gândire. Simetriile, o experienţă în care adevărul se hrăneşte din frumos şi se întăreşte şi se face posibil. Iar cu frumuseţea, o formă de experienţă nici ierahică, nici analitică. O idee, doar.
Traducere din limba spaniolă de Alina Manea
