Cum era la Colectiv?

Colectivizarea a fost una dintre liniile de anvergură ale demonicului proiectul comunist de distrugere a României. Este foarte probabil că, dată fiind anvergura celor două nume care au dat volumul în jurul căruia va gravita textul de faţă, să avem, de puţin timp volumul esenţial despre acest fenomen.

Este o carte scrisă la patru mîini – de către Gail Kligman & Katherine Verdery. Keith Hitchins, el însuşi un foarte rafinat şi avizat cunoscător al României – aşa cum sînt, la cel mai înalt nivel, şi Gail Kligman şi Katherine Verdery – spune despre acest proiect editorial că este „cel mai cuprinzător şi mai pătrunzător volum despre colectivizarea agriculturii în România. Autoarele analizează colectivizarea din toate unghiurile importante şi oferă un cadru larg din care putem să judecăm cauzele colectivizării şi metodele folosite pentru aplicarea ei”.

Titlul ei: Ţăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România (1949-1962).

Cartea – disponibilă în româneşte (graţie traducerii făcute de către Justina Bandol) atît în versiune clasică, cît şi în versiune digitală de doar cîteva zile – a fost declarată cîştigătoare, în 2013, al Society for Romanian Studies Biennial Book Prize.

colectivizare

ZOOM: Gail Kligman este profesor de sociologie la University of California. A publicat mai multe volume în limba română, iar editura Polirom a scos: Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultura populară în Transilvania (1997, 2005) şi Politicile de gen în perioada postsocialistă. Un eseu istoric comparativ (în colab., 2003).

Katherine Verdery este profesor de antropologie la City University of New York Graduate Center. Dintre volumele publicate: The Vanishing Hectare: Property and Value in Postsocialist Transylvania (2003), Secrets and Truths: Ethnography in the Archive of the Romanian Secret Police (2014).

Despre proiectul lor – admirabil şi extraordinar de util, atît pentru spaţiul academic autohton, cît şi (îndrăznesc să sper – aşa cum sper de fiecare dată despre un proiect care explică răul comunist în marile şi micile sale întrupări) pentru marele public – G. Kligman şi K. Verdry afirmă că „ţărănimea s-a aflat, din timpuri imemoriale, sub asediul celor avizi să-i smulgă surplusul agricol sau mijloacele de producţie agricolă. Uneori armele folosite împotriva ei au fost dijmele şi taxele, alteori reformele agrare, iar alteori «împrejmuirea» pămînturilor obşteşti şi privatizarea. Volumul de faţă examinează o formă de asediu specifică secolului al XX-lea: colectivizarea agriculturii. (…) Scriind această carte, ne-am propus să lămurim cum şi cu ce efecte s-a realizat acest lucru în România între 1949 şi 1962, dar ambiţia noastră este mult mai cuprinzătoare: ne dorim să elucidăm un tip de politică aplicată mai multor milioane de ţărani din toată lumea”.

Marile linii de forţă ale acestui tip de politică – de „colectivizare” este formula blîndă, aproape tandră, faţă de ceea ce s-a întîmplat în realitate… – ţin, în mod fundamental, de registurul violeţei. Un fel de pedagogie a cruzimii (uneori, chiar  a crimei) pe care Partidul Comunist. l-a impus, nu singurul de altfel, ţărănimii. În acest sens – inclusiv al argumentării aprobării de la vîrful partidului, al încurajării sau al ignorării actelor de violenţe exercitate pe scară largă de către cei trimişi să aplice politicile de „colectivizare” ale PCR- , Gail Kligman şi Katherine Verdery notează că „două lucruri sînt de netăgăduit: în primul rînd, cadrele de jos (ca şi securiştii) au exercitat violenţă fizică la scară foarte mare – uneori, ca răspuns la împotrivirea violentă a ţăranilor, aşa cum am arătat în capitolul 2 – şi, în al doilea rînd, aceste excese demonstrează natura complicată şi contradictorie a relaţiilor dintre partid, cadrele lui şi restul societăţii”.

Tematica atît de complexă pusă în discuţie de această carte este „parcelată” în mai multe „teritorii” de istorie recentă, care ajută foarte mult lectura cărţii şi care, în sumă, dar şi în detaliu, dau o claritate deosebită – aş spune, chiar o claritate morală – problematicii ccolectivizării din România. În mare, acestea sînt principalele direcţii de discurs şi de analiză: tiparul sovietic; comunitatea sătească şi politica de colectivizare 1949-1962; formarea cadrelor; pedagogiile puterii: tehnologiile transformării satului românesc; formarea colectivelor; restratificarea şi birocratizarea vieţii rurale.

Iar  lucrurile sînt, în expunerea  din această carte, atît de clare cu privire la răul imens produs de comunism – de data aceasta, cu focus pe colectivizarea din România – încît doar trebuie să fii de o rea-credinţă evidentă încît să nu îl înţelegi.

Şi o ultimă observaţie – care descurge, logic, din precedenta. Volumul de faţă face cît se poate de clare lucrurile – inclusiv pentru nostalgicii de 30-40 de ani ai comunismului şi pentru apostolii unei noi stîngi care îşi refuză tradiţie, faptele, istoria recentă. Răul colectivizării, deci al comunismului – în cazul de faţă, al comunismului românesc, deşi sînt multe „patternuri” care se aplică şi dincolo de graniţele României în state cu orînduiri asemănătoare – este dublu: stă pe crimă şi, în termeni seci-economici, este echivalent cu contraperformanţa.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *