Nu este o cronică de poezie, nu e un text profesionist, de specialitate despre lirica lui Robert Şerban. Am tot respectul pentru cei care pot scrie profesionist despre poezie – cred, de altfel, că nu sînt mulţi la noi -, dar eu nu pot scrie aşa şi nici nu regret că nu o pot face. Aşa încît, e onest să spun din start, ceea ce va fi mai jos e, poate, echivalentul unui semnal de prietenie – pentru un om cu care mă ştiu de multă vreme (două decenii, Robert? Pe olteneşte spus – cum dracu’ a trecut atîta vreme?), către un om a cărui poezie o ştiu destul de bine, aproape că din text în text, din carte în carte, de demult, chiar de la început.
Robert Şerban ţine în revista „Orizont” un fel de jurnal. Lunar, pe o delicioasă jumate de pagină – „Jurnal din anii crizei”, aceasta este titlul rubricii cu pricina. Sînt notaţii tonice, cu inevitabile şi memorabile accente – de aşteptat, pentru cine îl cunoaşte cît de cît pe Robert – de tandreţe. În fraze scurte, cu miez şi, nu de puţine ori, cu umor. Jurnalul acesta ţine de cîţiva ani în revista care este, am mai spus-o şi cu alte ocazii, un fenomen pentru capricioasa şi de regulă austera piaţă a revistelor culturale de la noi – ca tiraj, ca număr de abonamente, între altele. Între altele – ceea ce înseamnă, automat, şi „nu numai”…
Ei bine, în acest jurnal, Robert face cum face (şi bine face!) şi aduce vorba, în fiecare tabletă, de copiii săi. De Crina şi de Tudor. O face în multe şi delicioase feluri – cel mai ades ca un contrapunct la restul temelor pe care, scurt şi direct, le înşiră în colţul acela de pagină. Fiindcă Tudor & Crina sînt, acolo, în miezul textelor de la rubrica din „Orizont”, soarele, lumina, busola, inima, sufletul bun. Inclusiv soarele, lumina, busola, inima, sufletul bun al tatălui.
Ei bine, mi s-a părut, aşadar, cît se poate de firesc să regăsesc în cel mai recent volum de poezie („Puţin sub linie”, Cartea Românească, apărut de doar cîteva săptămîni în librării) al lui Robert referinţe – în registru poetic pur, de data aceasta – la cei doi copii ai săi. Am numărat chiar referinţele explicite şi am încercat să depistez şi aluziile în acest sens şi în această direcţie; numărul total este semnificativ.
Unul dintre poeme – un poem extrem de reuşit, după părerea mea, cu o deschidere limpede şi cu un final impecabil – se cheamă „Hemoragie”. Este, normal aş zice, unul dintre poemele în care şi Crina şi Tudor sînt prezenţi. Îl reproduc, cu admiraţie: „uneori / Tudor şi Crina pleacă de la mine / unul lîngă altul / fără să mai privească înapoi / fără să-mi facă vreun semn // simt atunci cum sîngle se mi scurge / brusc / prin mîna stîngă / şi prin mîna dreaptă.”
Şi de aici, din acest poem sau mai precis folosind acest poem în rol de „lentilă” prin care să le privim pe celelalte din carte, putem deşira- ghem poetic magic…- o mulţime de sensuri prinse explicit în versuri sau care, cel mai adesea, sînt, în formule scurte (esenţele tari se dau în fiole mici), sugerate. Căci volumul, fiind şi despre copiii săi, e despre timp, despre trecere, despre nostalgie, despre viaţă, despre amintire, despre memorie, dar şi despre altele – despre miracolele vieţii şi, uneori, despre ceea ce le opreşte pe acestea în modul acela implacabil.
Eu aşa cred – natural, logic, „Puţin sub linie”e şi cartea lor, a Crinei şi a lui Tudor – poate, în primul rînd, cartea lor. Şi aşa mi-a plăcut să citesc acest atît de frumos volum de poeme. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că o asemenea lectură este inevitabilă. Nu singura, desigur; multe altele sînt posibile şi, în registrul criticii de specialitate, cu siguranţă că mai adecvate pentru tipul de poezie pe care îl practică Robert Şerban, dar aceasta – nu profesionistă, asumat neprofesionistă -, inevitabilă.
Mai reproduc un poem, plasat la începutul volumului (se cheamă, „Constatare”): „ îmi place să beau vin / şi să citesc poezii // n-am nici o şansă”.
Fie ca „strugurii” inspiraţiei pentru viitorul volum să se coacă la timp! Pentru că, imediat mai apoi, lucrurile sînt deja clare în această privinţă, Robert Şerban nu are nici o altă „şansă”: „vinul” care îi va urma mustului bine aşezat va fi, cu siguranţă, cum şi acesta din volumul de faţă, de cea mai bună calitate.
