Dialog exclusiv LaPunkt între Tudor Călin ZAROJANU şi Cristian Pătrăşconiu
Criza actuală și, lărgind cadrul – cum se spune în televiziune –, tranziția sînt bune, sînt medii fertile pentru scriitor, pentru scriitură? Dacă da, mai degrabă pentru proză ori mai degrabă pentru poezie?
Da. Înclin să cred că majoritatea literaturii de calitate, de-a lungul întregii istorii a culturii, s-a născut din suferinţă, frustrare, supărare şi toate celelalte stări şi sentimente negative. La urma urmei, literatura e o reacţie, respectă legea acţiunii şi reacţiunii. Nu prea ştiu să numesc un roman puternic, o nuvelă sau o povestire memorabilă născută din beatitudine, seninătate, fericire, bucurie. Cu rare excepţii, când eşti senin şi fericit, îţi trăieşti viaţa, nu scrii cărţi!
Poezii – da! Există multe poezii splendide care descriu exclusiv stări frumoase. Dar proza, oricât ar fi asta de neplăcut, se hrăneşte mai degrabă din lucruri negative.
În particular, perioadele istorice agitate, violente, opresive, confuze, neplăcute sunt, într-adevăr, medii fertile pentru prozator. DACĂ, însă, opera lui are vreo legătură cu epoca! Spun asta pentru că se poate vedea că există destui prozatori români contemporani care par să n-aibă nicio treabă cu vremurile pe care le trăim, preferând să dezvolte subiecte atemporale, de cele mai multe ori pseudo-psihanalize, auto-introspecţii, confesiuni – care ar fi sunat cam la fel dacă erau scrise acum 10, 20 sau chiar 40-50 de ani. Proza românească actuală este sever restantă la capitolul contemporaneitate, există un număr mic de romane, scrise după 1989, care să vorbească despre „Epoca de Aur”, despre Decembrie 1989, despre începutul anilor 1990, cu mineriade şi tot tacâmul, sau despre orice alt lucru semnificativ din ultimele decenii.
Dar pentru tine – ce mediu, ce timp(uri) îți sînt bune, adecvate, fertile pentru scris?
Când visam să devin scriitor, mi-am promis că nici după ce o să iau Premiul Nobel n-o să renunţ la a avea un serviciu, cu condică şi toate obligaţiile banale, pentru că – ziceam eu – nu poţi scrie despre lumea în care trăieşti dacă nu mergi la serviciu, dacă nu circuli cu transportul în comun, nu faci piaţa etc. Ei, bine, aşa a fost! Aşa este! Cel puţin pentru unul ca mine, care vrea să scrie despre Azi, Aici şi Acum. Prespun că problemele se pot pune diferit dacă scrii SF ori romane istorice. Am scris cel mai bine, cel mai intens, cel mai prolific în perioadele în care aveam cel mai banal program zilnic cu putinţă. Dacă vorbim despre perioada istorică, n-aş putea face deosebiri: am scris cu pasiune şi înainte şi după Decembrie 1989. Cât despre mediu, loc, moment, condiţii – sunt Geamăn, deci adaptabil: am scris la birou şi acasă, am trecut cu plăcere de la scrisul de mână la maşina de scris şi apoi la calculator, n-am nevoie de linişte, nu-i grav dacă sunt întrerupt, nu am niciun ritual.
Aş mai adăuga însă ceva: mi-e tot mai greu să încerc să public, din cauză că… apar nenumărate cărţi foarte bune, inclusiv scrise de debutanţi! Şi asta poate că n-ar fi un handicap psihologic dacă n-aş constata, în acelaşi timp, că nu vorbeşte nimeni despre ele, nu se creează nicio dezbatere, nicio emulaţie, nimic. Când Adrian Lustig a publicat „Romanţă cu stagiari”, în 1982, s-a aflat! Informaţia a circulat! Am căutat-o şi am cumpărat-o pentru că se vorbea despre ea! Astăzi nicio carte scrisă de un român în viaţă, fie ea şi sclipitoare – există! – nu stârneşte nimic. „Cartea şoaptelor” a fost o excepţie. Nu ştiu cât sunt de citite, că şi tirajele au devenit confidenţiale, la propriu şi la figurat, dar de vorbit nu se vorbeşte. Cel puţin asta e percepţia mea. Şi asta în condiţiile în care există premii literare, bloguri de lectură, pagini de Fb, site-uri, cenacluri on-line! E greu să nu te întrebi, ca scriitor: De ce? Nu de ce să scriu – scrii că nu poţi să nu scrii – dar de ce să publici?
Vorbeai puțin mai înainte despre ideea de „restanță la capitolul contemporaneitate” – pe care o identifici în proza noastră de azi. Întîi: cum ți-o explici?
Există mai multe explicaţii. Prima îi priveşte doar pe scriitorii deja consacraţi în momentul 1989: cred că se chinuiseră atât de tare să înveţe să scrie „cu aluzii” (sau chiar fără!) despre realitatea imediată, încât le-a fost peste mână să scrie fără niciun fel de restricţii şi ameninţări.
A doua explicaţie priveşte explozia paletei de domenii: acum, când ai voie să scrii şi să publici pagini despre sex, servicii secrete, Teoria Conspiraţiei, introspecţii în zonele cele mai nemărturisibile ale eului, violenţă, perversităţi, călătorii exotice, lux etc. – să te-apuci să povesteşti cum e la serviciu, cum se trăieşte într-un bloc sau despre ce vede toată lumea la televizor!?
Mai există şi o explicaţie mai subtilă, care ţine de orgoliu, dar şi de o reacţie la ce-a fost înainte: ideea însăşi de-a scrie despre oameni obişnuiţi, în situaţii relativ obişnuite, nu pare să mai fie de nasul scriitorilor, care simt nevoia imperioasă să creeze monumente complexe, baroce, sofisticate, rafinate.
Oricum ar fi, e mare păcat! A trecut totuşi un sfert de secol!
Apoi: e vorba doar despre o restanță relativ ușor de rezolvat? Sau, mai mult, așa cum sugerează subtextul afirmației tale, parcă ai pleda cauza unei branșări mai puternice la “contemporaneitate”?
Tehnic, e un fleac. Psihologic, e o problemă serioasă. Iar istoric s-ar putea să fie irecuperabilă!
Tehnic, oricare dintre primii o sută de prozatori români – presupunând că ar exista un Top 100 Prozatori talentaţi, similar cu Top 300 Români bogaţi, chiar, n-ar fi o idee? J – poate să scrie un roman foarte tare despre „Epoca de Aur”, revoluţie sau mineriade. Unii o şi fac, de altfel, n-aş vrea să se creadă că susţin ideea că asemenea cărţi nu există deloc, doar că mi se par extrem de puţine. O carte memorabilă despre anii comunismului este, de pildă, „Ura” lui Cornel George Popa (titlul este, fireşte, cu dublu înţeles…), şi este cu atât mai memorabilă cu cât este scrisă din perspectiva total apolitică a unor adolescenţi.
Totul este însă să şi vrea! Or, în ceea ce priveşte motivaţia, acţionează barierele psihologice despre care vorbeam, inclusiv teama nemărturisită a unei comparaţii cu romanele ante-decembriste, dar şi teama catalogării politice! Nu poţi scrie despre 13-15 iunie, să zicem, fără să fii pus în insectar ca pro sau anti Iliescu! Unora nu le pasă, poziţionarea lor e de mult publică, asumată, clară şi consecventă, dar alţii parcă-parcă n-ar vrea să piardă cititori nici de-o parte, nici de cealaltă…
Din păcate, ceasul face tic-tac, tic-tac… Unul ca mine n-ar putea scrie un roman despre „obsedantul deceniu”, chiar dacă m-aş documenta serios. N-am trăit spaima de-a fi dus la Canal! Aş putea scrie un documentar, dar nu un roman despre asta, ar fi lipsit de onestitate, de autenticitatea trăirii. Mutatis mutandis, scriitorii anilor 2030 n-o să genereze în veci romanele aşteptate despre Decembrie 1989. Dacă nu sunt scrise acum, nu vor exista. Eu m-am confruntat deja, public, cu un tinerel care era la grădiniţă în iunie 1990 şi acum dezvoltă un întreg proiect despre 13-15, din care nu a înţeles absolut nimic!
În fine, nu pot pleda pentru o racordare mai puternică la contemporaneitate, pentru simplul motiv că eu cred nedezminţit în libertatea totală de creaţie: fiecare scrie ceea ce simte nevoia să scrie. Mă mărginesc să regret…
Spui că nu ai putea scrie – relevant, semnificativ, la cota la care ți-ai dori să o faci – ficțiune, roman mai ales, despre „obsedantul deceniu”. Dar – dacă ai avea întrunite condițiile exterioare necesare pentru a scrie, pentru a te dedica scrisului – despre ce crezi, simți că ai putea scrie?
În primul rând, mi-aş încheia proiectele începute şi suspendate – unele de mulţi ani. Am un roman despre Decembrie 1989-Iunie 1990, scris şi predat unei edituri încă din 1993. N-a apărut, am ridicat din umeri şi am mers mai departe. Aş vrea să-l rescriu, să-l completez şi… să mă lupt pentru el! Se numeşte „Revoluţie personală”.
(Te previn că ăsta va fi un răspuns lung!)
Un al doilea roman, titlu de lucru „Şi totuşi…”, povesteşte prima şi singura mea ieşire din ţară în timpul comunismului, în Cehoslovacia, în 1988. N-aş schimba o virgulă, sunt impresii atât de vii şi de autentice! Problema este ce relevanţă ar mai avea azi, când atâta lume – inclusiv eu – bântuie prin lume, slavă Domnului.
Trei: un volum de proză scurtă, „Plaja”. E titlul cărţii-care-nu-mai-există, prima mea carte, la care am renunţat, am desfiinţat-o, nu mai există manuscrisul, doar titlul şi nişte idei. Volumul actual e de mult consistent, dar îi lipseşte ceva şi nu ştiu ce.
Patru: „Povestea” – poate cel mai drag proiect al meu, având la bază poveştile create şi spuse seara la culcare copiilor mei, în serial, sute de episoade… O carte care se visează a fi puţin din „Ultima licornă”, puţin din „Micul Prinţ”, puţin din „Alchimistul” şi cât mai mult care să nu semene cu nimic… Am scris introducerea şi câteva capitole.
Cinci: „Romanul Teatrului Cib”. Am jucat teatru studenţesc amator vreme de 7 ani (plus resuscitări ale trupei la 20, 25 şi 33 de ani de la primul spectacol!), este o istorie fabuloasă, nu mă pot ierta că n-o scriu!
Şase: „AMR 276”, romanul armatei, versiunea mea de „Dulce ca mierea e glonţul patriei” (am început să scriu datorită lui Petru Popescu), l-am început, am publicat „în timp real” pe catchy.ro, dar… m-am oprit.
Şapte: un mini-roman, „Salutări de la unu”, o relatare la persoana I a unei sinucideri prin precipitare de pe „Intercontinental”, fiecare capitol e un etaj, fiecare etaj – o conexiune de idei. Nici n-ar trebui să dezvălui public ideea, să vezi că mi-o fură careva pân-o să fiu în stare să termin, am început de vreo 15 ani…
În al doilea rând… Când am terminat „Sfîrşitul lumii”, primul pe care l-am sunat a fost, normal, Alex Ştefănescu, cel căruia îi datorez aproape totul în materie de destin literar. Înainte de-a apuca să-i spun titlul, el a fost un pic crispat, pentru că e asaltat permanent de sute de cărţi, şi bune, şi proaste, şi mi-a zis:
– Totul e să aibă o miză importantă, Căline!
I-am răspuns:
– Miza e sfârşitul lumii!
Atunci s-a liniştit. Ştii câte cărţi se scriu despre cum i-a apărut autorului un coş la 15 ani şi cum îl traumatizează asta peste 30 de ani şi-l face impotent, da? Aşadar, în al doilea rând aş scrie cărţi – sau doar proze scurte – cu miză mare. Aş scrie cărţi despre Azi, Aici şi Acum. Despre politică, mitinguri şi afaceri, dar şi despre mari descoperiri ştiinţifice şi realizări tehnice, despre relaţia ştiinţă-religie, despre cât de senzaţional este, dacă tot ajungi pe plajă la Kuşadasî, să te duci să vezi Efesul! Asta aş scrie, şi asta am scris pe unde am scris şi cu siguranţă asta o să scriu şi o să povestesc – şi ca jurnalist, şi ca scriitor. Aşa să m-ajute Dumnezeu!
Aşa să îţi ajute Dumnezeu! Dar dacă ar fi fost să nu te fi născut în România, unde ţi-ar fi plăcut să scrii texte, cărţi?
„Limba română e patria mea”… În niciun caz nu m-aş vedea scriind în altă limbă. N-aş fi eu. În schimb, da, sigur, mi-ar plăcea să am câteva săptămâni, poate luni, în care să scriu într-un alt colţ de lume. Caz în care acest colţ ar trebui să fie Parisul sau oriunde pe litoralul grecesc…
Şi, subspecie la întrebarea precedentă, ai vrut vreodată să emigrezi? Dacă da, unde & de ce?
Nu. Sunt mult prea sentimental, mult prea legat de cei la care ţin, de oraşul meu, de România. N-aş putea. N-aş fi putut nici în cumpliţii anii 80, când trăiam mizerabil. Aş fi vrut – vreau încă… – să emigreze România cu totul spre occident, spre civilizaţie, dar se pare că mai am de aşteptat…
Ce înseamnă – pentru tine, căci şi eu am răspunsul meu la această chestiune – proză scurtă cu miză mare? Ce trebuie să fie acolo neapărat, în acest tip aparte de proză?
Miză mare înseamnă să scrii lucruri care ar putea emoţiona, pune pe gânduri sau – de ce nu? – amuza un număr semnificativ de oameni. Să nu scrii (doar) despre lucruri care-ţi spun ceva ţie şi eventual câtorva apropiaţi. Cel mai uşor e de exemplificat cu umorul: în viaţa fiecăruia dintre noi există momente în care am râs de ne-am prăpădit în momentul în care cineva a ridicat un deget, pentru că se crease o atmosferă, se stabiliseră nişte sinapse, se spuseseră şi se făcuseră nişte poante – sunt lucruri care nu pot fi reproduse! Îi povesteşti cuiva faza, cât poţi tu de bine, şi omul ăla n-are nici măcar de ce să zâmbească. Nu e de-acolo. A scrie cu miză mare înseamnă să faci cât mai mulţi oameni să fie de-acolo. Asta nu implică, Doamne fereşte, că trebuie să scrii neapărat despre pericolul atomic, suprapopulare sau poluarea planetei! După cum „cât mai mulţi” nu înseamnă că-i musai să scrii „pentru mase”. Dar nici numai pentru prietenii din copilărie, singurii care pot înţelege ce bolmojeşti tu acolo descriind pe zeci de pagini o întâmplare care are valoare doar pentru tine şi pentru ei.
Aş mai adăuga că, şi din acest punct de vedere, sunt diferenţe majore între proza scurtă şi roman. Într-un text scurt sau ultra-scurt, da, te poţi juca, poţi să vorbeşti despre un lucru punctual, a cărui semnificaţie pentru restul lumii să nu te preocupe. Cum ai face o fotografie cu un colţ de stradă oarecare şi fiecare vede în ea altceva – sau nimic. Nu-i mai puţin adevărat că, dacă eşti scriitor, poate ieşi o capodoperă! Geo Bogza este pentru mine un reper în sensul ăsta! „O femeie mănâncă un măr”! „Omul obişnuit merge la serviciu”! Secvenţe de o banalitate strigătoare la cer, ridicat la rang de arhetipuri simbolice de mare profunzime!
M-am jucat foarte mult în zona asta. Dacă mă gândesc bine, sunt fascinat de experimentalism în proza scurtă, dar prefer romanele clasice… Cu dialog, dacă se poate…
Pentru mine, romanul e ca o călătorie cu trenul: te aşezi cât mai comod, intri în relaţie cu personajele din jour, dar şi cu locurile prin care trece trenul, este o relaţie pe termen lung, ore întregi veţi fi împreună şi trebuie să te simţi în largul tău, fără grabă şi fără convulsii. Povestirea, în schimb, e ca o tură de montagne-russe! Te înghesui în cărucior, îţi faci cruce şi întâmplă-se ce s-o întâmpla! Consolarea este că, oricât ar fi de contorsionată cursa, durează puţin!
Despre ce nu ai scrie sau nu ai vrea să scrii? Nuanţez întrebarea, întru claritate: a) despre ce nu ai – cum se spune – organ ca să scrii? Şi, mai ales b) despre ce este atît de intim, atît de puternic, de intens, atît de NEspus încît nu vei scrie?
Mamă, ce-mi place subiectul ăsta!!
În primul rând, nu voi scrie niciodată despre relaţii intime cu persoane reale – chiar dacă ele ar fi ficţionalizate, anonimizate, nerecognoscibile. Asta ţine de ADN-ul meu. Nu că n-am scris, dar nici n-am povestit aşa ceva niciodată, nimănui, nici măcar „cu băieţii, la o bere”. Am fost crescut, de către părinţii mei, în cultul discreţiei şi al decenţei. Nu numai faţă de intimitate, de altfel. De pildă, şi faţă de suferinţă. Ca orice bărbat care se respectă, sunt ipohondru şi mă sperii uşor că am o boală îngrozitoare, dar mi-e ruşine să fac caz de durerile mele, fie ele şi reale.
Un episod delicios: la primul volum, redactorul de carte – o doamnă respectabilă – mi-a reproşat (nu chiar în cuvintele astea, dar foarte clar) că nu am nimic cu sex! Că relaţiile băiat-fată, bărbat-femeie sunt descrise până la – după care, cu o glumă (gen „pasaj cenzurat”), sar la ce-a fost după. Eu aveam atunci vreo 30 de ani, doamna cam 55, scena merita văzută!
Bine, ulterior mi-am mai completat arsenalul tematic, am scris chiar şi-o proză erotică pe care am publicat-o – ţin-te bine! – în „Hustler”!!, dar nu, nu e genul meu şi nu va fi niciodată.
Lucrurile însă, aşa cum ai intuit excelent în întrebarea ta, sunt mai complicate. Da, există lucruri „atât de puternice, de intense, atât de de NEspus” (cred că trebuie să fie doi „de”, nu?) încât nu pot scrie despre ele. Uite, o mărturisire în premieră. După ce zeci de ani avusesem un jurnal, rarefiat apoi până la dispariţie, acum vreo 15 ani am deschis un fişier în care să notez, oricât de rar sau de des, oricât de laconic sau dezvoltat, tot ceea ce mi-ar putea folosi vreodată ca scriitor. E o metodă veche cât literatura, doar suportul fizic s-a schimbat.
Or, ştii ce-am constatat destul de repede, dragă Cristi? Că din acest document Word lipsesc mai toate întâmplările fundamentale ale vieţii mele!! Nu există, de pildă, nici o referire la naşterile băieţilor mei!! Cine mă cunoaşte, cu greu ar putea suspecta că nu le sunt devotat şi că existenţa lor şi a sorei lor n-ar fi stâlpul central de rezistenţă al existenţei mele! N-am scris în jurnalul meu, în schimb toţi trei au avut de la naştere un jurnal în care am notat tot ceea ce a fost emoţionant, drăguţ, important, tulburător. Acelea însă nu sunt destinate publicării – decât, fireşte, vreunul dintre ei va decide asta, peste ani.
În „Trei pe două biciclete” este o scenă extraordinară: unul dintre ei (chiar autorul, cred) îşi pregăteşte bicicleta, apare altul (George?) şi, dintr-o privire, estimează că obiectul are nevoie de o „revizuire”. La care Jerome are aproape o ieşire nervoasă (explicată pe îndelete, nu-i loc aici), a cărei concluzie este „Cu o bicicletă poţi să mergi sau s-o revizuieşti. Nu susţin că una dintre îndeletniciri este superioară. Dar e o mare greşeală să crezi că le poţi face pe amândouă!”
Să mergi cu ea sau s-o revizuieşti… S-o trăieşti sau s-o povesteşti… Ştiu, sună groaznic ceea ce spun, sugerează că prefer să scriu despre lucruri pe care nu le-am trăit cu intensitate! Este şi nu este aşa: existenţa copiilor mei este sublimată şi fundamentală în tot ceea ce scriu. Nu scriu despre ei, dar scriu cu ei, pentru ei, prin ei, datorită lor! La fel se întâmplă cu toate celelalte elemente fundamentale ale vieţii mele. Ba chiar şi cu unele secundare! Somerset Maugham comentează cu umor, în „Bilanţ”, cum dramatismul unei pagini e posibil să fi fost provocat de o criză de ficat! Dincolo de ironia situaţiei se află un adevăr fundamental al creaţiei literare. Scriitorul nu trebuie să fie un aparat de filmat! Tot ceea ce ne spune el este filtrat, transformat, decantat şi, uneori, da, mistificat! Dacă vrei să vezi viaţa exact aşa cum este, spune Ana Blandiana (promit să nu mai dau niciun citat!), te uiţi pe geam, nu citeşti o carte!
Viaţa mea este în fiecare rând pe care-l scriu, chiar şi în textele SF. Dar nu ca o ştire de la ora 5.
Dar cum e de fapt viaţa ta în ceea ce scrii? Întrebarea nu e doar personală şi nici în primul rînd personală. Cum e, cum trebuie să fie, cum crezi tu că trebuie să fie viaţa în ceea ce scrie un om, un scriitor?
Sinceră. Socotesc că un om care scrie – chiar fără să viseze a deveni scriitor – trebuie să scrie exact ceea ce simte, aşa cum simte. Şi să povestească exact ceea ce crede – în momentul acela! – că merită povestit. Nici forma, nici stilul nu trebuie să fie scopuri în sine, iar conţinutul nu trebuie să fie programat. „Ia să scriu eu un roman postmodern, cu suprapunere de planuri cronologice, un pic de SF şi mult sex!” Oribil. După ce ai lăsat totul să iasă din tine te poţi ocupa de stilistică, să mai tai din epitete şi din repetiţii, să pui virgulele corect etc. Sau simultan, dacă ţi-a intrat în sânge şi e reflex. Dar, în orice caz, ce dai din tine trebuie să fie din tine, nestăvilit, spontan, sincer 100%.
Şi, telescopat din precedenta provocare: ce e viaţă într-un text de ficţiune? Cred că ar merge şi nuanţa: ce e viaţa într-un text de ficţiune? Vorbim aşa, între noi, ca doi oameni care ştiu, cred că destul de bine, că un personaj nu e o persoană…
O! Ce problemă simpatică! Un foarte cunoscut prozator român, azi la o vârstă venerabilă, îmi povestea că într-un text al lui apărea o soacră a dracului şi care stropeşte cu salivă când vorbeşte. După ce-a citit, soacra lui l-a atacat:
– Ai scris despre mine, hai!?
– Nu, mamă soacră, e un personaj fictiv…
– Ce fictiv, ce fictiv, ce, crezi că io nu ştiu că scuip când vorbesc!?
E un risc, orice-ai face… Oricât ai „formata” personajul-reper, modelul real, cine ştie cunoaşte… Vorbind acum foarte serios, eu consider că, atunci când citeşti un roman (fireşte, jurnalele, memoriile, epistolarele etc. intră în altă logică) trebuie să accepţi convenţia că ai în faţă un text integral ficţional. Dacă – ştiind sau doar bănuind câte ceva despre autor – te apuci să-ncerci să ghiceşti „Cine-o fi bătrânul ăla care i-a dat o palmă?”, aia nu mai e lectură, e investigaţie criminalistică. Ori „cazi” în carte, ori nu cazi! Dacă nu cazi, n-o mai citi. Ăsta e sfatul meu. Or, atunci când cazi, răspunsul la întrebarea ta este: Viaţa e peste tot!
Cum ar fi, cum ai vrea să fie – sau poate că este deja? – mare ta carte, marea carte scrisă de tine?
Da, ai intuit încă o dată, este deja… Ştiu că e un răspuns care poate părea enorm de orgolios, dar… sinceritate până la capăt, da? Marea mea carte a fost proiectată să fie – şi este, pentru mine – „Sfîrşitul lumii”, roman apărut acum zece ani la Polirom. Nu am visat niciodată, nici înainte, nici – ceea ce e mai important – după „Sfîrşitul lumii” (drăguţ joc de cuvinte, nu?) să scriu ceva mai tare. A fost proiectat să fie vârful scriiturii mele, aşa îl simt şi acum, la un deceniu de când a apărut şi aproape două de când am început să-l scriu. „Bine, bine, dar cum poţi fi atât de sigur că n-o să scrii ceva şi mai şi!?” Foarte simplu: când întâlneşti marea dragoste a vieţii tale, când îţi întâlneşti Jumătatea, cum poţi fi sigur? Doar mai sunt câteva miliarde de femei pe lume…
Ce te ajută să fii scriitor? Ce te ajută cel mai mult?
Matematica! Clasa specială de matematică pe care am făcut-o, apoi facultatea de profil, secţia Informatică, mi-au indus (fără nici un efort şi fără niciun merit din partea mea) un tip de a gândi, în termeni de „ce se dă şi ce se cere”, de „ipoteză, concluzie şi demonstraţie”, în termeni algoritmici „if, then, else”, despre care sunt conştient că mă ajută în tot ceea ce fac, inclusiv în ceea ce priveşte scrisul: literatura, dar şi jurnalismul.
În al doilea rând, sensibilitatea – şi te rog să iei termenul în etimologia lui referitoare la simţuri. „Simţ enorm şi văz monstruos”. Mă emoţionez şi mă bucur exagerat de uşor şi nimic nu mă lasă indiferent. Literar vorbind, văd un subiect în orice. Dacă stai o jumătate de zi la un colţ de stradă, ai material suficient pentru un roman pasionant, poate chiar sclipitor. Nu există subiecte neinteresante!
Ca o consecinţă logică, am undeva notate câteva sute de subiecte şi idei despre care mi-am promis să scriu cândva…
Ce e mai important cînd scrii – să ai inspirație sau să ai ritm și să lucrezi mult?
Un scriitor deştept – din păcate, am uitat care – a parodiat cândva o definiţie dintre acelea la care trebuie să dai din cap cu înţelepciune, „Da, da, da…”, afirmând că succesul artistic înseamnă 99% transpiraţie, 99% inspiraţie, 99% noroc, 99% condiţii favorabile etc.
Exact aşa este! Dacă ar fi să mai adaug totuşi ceva, aş spune că important este să scrii. Să scrii ceea ce îţi vine să scrii, în felul în care îţi vine să scrii, în ritmul, în locul, la orele la care îţi vine să scrii. Scrisul este pentru mine ceva care vine. Dacă nu vine – asta e!, vorba celebrului şi unicului filozof bulgar Duhan Duhanov… Ştiu că există scriitori cu plan de lucru, cu ritualuri, cu locuri şi ceasuri speciale de scris, cu o anumită pană – tastatură, mai nou –, cu obligatorii şi repetate reveniri asupra textului ş.a.m.d. Îi felicit, îi preţuiesc, dar nu-i invidiez. Sunt foarte fericit cu felul în care scriu. Între altele, am avantajul că dacă nu scriu „Patru luni, trei săptămâni şi două zile”, nu intru deloc în panică. Aştept să-mi vină.
Şi, anticipând o posibilă întrebare, nu, nu revin niciodată asupra unui text decât pentru corectura pe care o face orice redactor de carte: greşeli de tastare, punctuaţie, repetiţii.
Ai îndrăzni să formulezi un set de învăţături (sau, dacă „învăţături” sună prea tare, măcar de sugestii amicale) pentru cei care vor să scrie? Ceva gen – cum se scrie? Şi, în oglindă, despre cum NU se scrie?
Cum se scrie – în niciun caz! Am spus deja ce cred despre asta: scrii cum îţi vine. Când încerci să publici, atunci, da, se schimbă puţin socoteala. E bine să te gândeşti puţin la virtualii tăi cititori. În primul rând să-ncerci să-ţi răspunzi cât mai onest la întrebarea „De ce-ar citi asta?” Apoi: „Şi ce le-ar provoca dacă ar citi?” Emoţie, bucurie, tristeţe, indignare, amuzament, cădere pe gânduri, optimism, depresie, dorinţa de a se sinucide? În funcţie de răspunsurile la aceste întrebările, poate mai faci unele modificări… Sau poate decizi să păstrezi textul doar pentru tine… Oricum, asta în etapa a doua – când scrii, scrii şi atât.
Cum NU se scrie? Asta e simplu: nu se scrie pe bază de trebuie. „Trebuie să impresionez măcar un critic important şi să-l fac să scrie despre mine, trebuie să şochez, trebuie să fiu original, trebuie să scriu ceva ce nu s-a mai scris niciodată, trebuie să am cât mai mulţi cititori, trebuie să reuşesc să public la o editură tare, trebuie să câştig bani din cartea asta, de scris o scriu, dar trebuie să văd cum o promovez!” Nu. Nu! Nu trebuie nimic.
Ai putea scrie sau ai fost vreodată tentat sa scrii un roman despre Corneliu Coposu? Desigur, nu aduc deloc întîmplător în discuţie tocmai acest nume…
Tentat – o, da! Dar nu mă simt în stare. Nu pot. Am fost bun prieten, până a emigrat în Canada, cu pianistul Dan Atanasiu, solist la Filarmonica George Enescu. Mărturisindu-i admiraţia mea totală faţă de Concertul lui Grieg, mi-a spus că el nu-l va cânta niciodată. Am fost şocat: De ce!? Mi-a răspuns că, după ce a ascultat înregistrarea concertului cu Dinu Lipatti, şi-a dat seama că nu va putea cânta niciodată aşa şi i s-ar părea o impietate să încerce! Cam la fel ceva simt şi eu. Să-i pun în gură lui Coposu fie şi un „Bună ziua!”, să scriu „a ridicat mâna şi i-a făcut semn că”, fără ca eu să fi fost de faţă – e mult peste puterile mele! Şi-mi pare rău, fireşte, căci probabil n-o s-o facă nimeni altcineva sau cine ştie cum o s-o facă…
Ultima frază a răspunsului tău mă duce către o tema cu mare miză şi pentru mine. Nu e, de fapt, doar o temă; e o preocupare care provoacă multă anxietate. Anume: de ce, la noi, la români, avem aşa de puţină grijă de ceea ce am putea numi „memoria bună”? De ce eroii adevăraţi ai ultimelor decenii au o presă aşa de meschină şi de ce au parte de eforturi instituţionale minimale? În vreme ce „memoria toxică” îşi taie partea leului…Mă gîndesc, de pildă, la ce opoziţie a întîmpinat o iniţiativă de a face o statuie pentru Elisabeta Rizea ori aceea de a numi nişte străzi cu numele Monica Lovinescu ori Virgil Ierunca? În acelaşi timp, fantomele ambulante ale comunismului sînt încă vii şi par că fac şcoală…Ca să nu lungesc ceea ce ar trebui să fie, totuşi, o întrebare clară: de ce preţuim aşa de puţin memoria bună?
Există o povestire a lui Milan Kundera, nu mai ţin minte titlul, în care e vorba despre doi fraţi care, într-un orăşel, pe vremea comunismului, sunt – unul disident, opozant al sistemului, celălalt conformist, colaboraţionist şi, pe cale de consecinţă, are o situaţie social-materială mult mai bună. Între cei doi are loc o discuţie violentă, în care disidentul îi reproşează celuilalt atitudinea şi cumva îi atrage atenţia că oamenii de rând îl urăsc. La care fratele îi dă o replică năucitoare: Aşa crezi tu!? Eşti un prost! Pe tine te urăsc, pentru că eşti dovada vie că se poate să fii şi altfel decât mine şi decât ei! Câtă vreme poţi să te consolezi că toţi sunt obligaţi să fie supuşi şi tăcuţi, poţi trăi liniştit chiar sub o dictatură, dar când apare unul care nu se lasă îngenuncheat, nu-l admiri, îl urăşti, pentru că e mai bun şi mai curajos decât tine!
Cred că asta răspunde întrebării tale… Oamenii nu suportă să aibă exemple pozitive, mai ales în relaţie cu puterea politică – dar şi cu puterea unui şef dobitoc, adaug eu. Oamenii suportă greu şi neapărat cu suspiciune chiar şi actele de caritate! „Trebuie să aibă el un interes, îşi face imagine, încearcă să-şi cumpere un loc în rai, ceva…” Oamenii acceptă foarte greu chiar şi performanţele profesionale – „A avut el o pilă, l-a ajutat cineva, nici nu-i mare lucru ce-a făcut, păi, ce, io muncesc de patruj de ani şi n-am nicio satisfacţie!” Ca să nu mai vorbesc despre succesele materiale! „A furat! Altfel cum!?” Horia Roman Patapievici a pus cândva un diagnostic greu de înghiţit, dar care mie mi se pare corect: românii sunt resentimentari! Mai mult decât orice altceva îi caracterizează resentimentul. Se vorbeşte în toate situaţiile de criză majoră – inundaţii, cutremurul din 1977, o tragedie – de solidaritate. Ea este reală, dar este aproape exclusiv la rău. Pentru că la rău redevenim, cât de cât, egali. Nu mai contează care e olimpic la matematică, revoluţionar sau întreprinzător de succes (ba, la o catastrofă naturală, omul de succes are mai mult de pierdut!). „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă îi uneşte raza ta şi geniul morţii”. Uită-te la ţară: oamenii sunt mult mai apropiaţi la o înmormântare decât la o nuntă!
Cum să accepţi tu că un om a fost închis şi torturat vreme de 17 ani – şi hăituit restul vieţii – pentru ideile lui!? Tu, care n-ai altă idee decât să supravieţuieşti şi să ai cât mai multă mâncare? Pentru majoritatea românilor, oameni precum Corneliu Coposu sunt SUSPECŢI. „Trebuie să fi făcut el ceva de l-au închis! Nu-nchideau ei chiar degeaba! Şi, pe urmă, câtă tortură să fi suferit, n-ai văzut ce bine se ţinea la optzeci de ani!? Şi fuma „Kent”! Că de-aia a şi murit, de la fumat, nu de la puşcărie!”
Ne învață multe despre literatură și despre viață oameni precum Corneliu Coposu, Elisabeta Rizea, Monica Lovinescu – “suspecți” pentru majoritatea, cum foarte inspirit îi numești? Ce anume, mai ales?
În primul rând despre viaţă, fireşte! Despre ce înseamnă a trăi – prin comparaţie cu a vieţui… Cu mult înainte de-a auzi despre ei, am crescut cu observaţia lui tata – aparent şugubeaţă, dar de fapt profundă – cum că „Există oameni care mănâncă pentru a trăi şi oameni care trăiesc ca să mănânce”… Nu cred că e nevoie să detaliez prea mult, dar vreau să semnalez măcar un singur lucru: în ceea ce-l priveşte pe Coposu, de voie, de nevoie, până şi duşmanii lui i-au acceptat excepţionalele calităţi precum curajul, moralitatea, cumpătarea sau consecvenţa. Dar Seniorul n-a fost doar atât! A fost un intelectual de vârf, care nu vorbea niciodată despre un subiect pe care nu se documentase serios – inclusiv comunismul! Nu considera suficient ce-a trăit el, trebuia să ştie cât mai multe, şi a existat cel puţin un episod în care a contrazis un fidel al teoriei leniniste citând, Coposu, chiar din Lenin! Aşa ceva ne învaţă oamenii ca el!
Cât despre literatură, învăţăturile lor sunt indirecte, dar nu mai puţin importante: prin ceea ce au fost, prin ceea ce au făcut, prin viaţa lor ei ne transmit, subliminal, despre ce merită să scrii! Am avut inclusiv în anii 80 câţiva disidenţi adevăraţi, care au riscat totul pentru noi, cu atât mai valoroşi cu cât au fost foarte puţini. De pildă, Radu Filipescu. Ei, bine, a trebuit să vină o scriitoare germană ca să scrie despre el! E jenant…
Și, lărgind din nou cadrul – acum, la final, așa cum am făcut-o și la începutul discuției noastre: cine, ce crezi tu că ne învață despre literatură, despre viață? Cine, ce ne pregăteşte pentru viaţă, pentru literatură, pentru cultură?
Oh… Grea întrebare… Mi-ar fi mai uşor să răspund la întrebarea cine ar trebui să ne-nveţe şi să ne pregătească!
Categoric, pe primul loc e familia, sunt cei şapte (şase, mai nou) ani de-acasă, este exemplul personal. Copilul – e cazul meu – care îşi vede tatăl că nu întârzie niciodată nicăieri are şanse serioase să fie şi el punctual. Nu-i o certitudine, dar probabilitatea e foarte ridicată. Cel care-şi vede părinţii citind, probabil va citi. Cel care-i aude înjurând, aproape sigur va înjura. Şi aşa mai departe.
În al doilea rând, şcoala. Dar nu această şcoală, care este catastrofală din toate punctele de vedere, cu rare excepţii. Educaţia românească actuală nu trebuie reformată – 25 de miniştri în 25 de ani şi aproape tot atâtea reforme! – ci înlocuită! Înlocuită cu cu totul altceva. Iar la baza acelui altceva să stea un răspuns solid, inteligent, complet la întrebarea „De ce mergem la şcoală?”
În al treilea rând, elitele. Atenţie!, nu mă refer doar la cele culturale! Elita strungarilor are o responsabilitate în pregătirea viitorilor strungari; elita sportivilor nu are voie să se mulţumească a obţine rezultate de vârf, e musai să contribuie la mişcarea sportivă generală, inclusiv cea care nu vizează performanţa; elita economiştilor trebuie să ridice tineri economişti care să scoată ţara asta din mlaştina în care se zbate de un sfert de secol.
Din punctul ăsta de vedere sunt categoric, Cristi! Nu mai citesc demult părerile celor care n-au nimic de propus şi care nu fac nimic concret, doar comentează de pe margine, ca babele pe şanţ, la ţară. Sunt enorm de multe lucruri de făcut şi de reparat, mă interesează soluţiile, nu panseurile.
În particular, avem scriitorul. Acum pot completa un răspuns anterior: când te baţi să-ţi apară un text, întreabă-te: Oare textul ăsta va face măcar un cititor un pic mai deştept, mai sensibil, mai puternic, mai bum, mai informat, mai curios, mai interesat de ceva important din lumea asta? Dacă nu speri aşa ceva, atunci lupta ta n-are niciun rost.
Asta e părerea mea, pe care o susţin şi o semnez.
Şi-ţi mulţumesc frumos, Cristian Pătrăşconiu, pentru această discuţie, care pentru mine a fost ca o călătorie iniţiatică şi, simultan, o profesiune de credinţă!
