Atunci când apare un soare curat după zile întregi de nori, toată lumea se bucură. Da, e acelaşi drum zilnic spre metrou, dar ceva e complet nou, sau era complet uitat, un “ceva” în aer şi priviri care schimbă peste jumătate din atmosfera zilei. Şi iată cum atmosfera face mai mult decât viaţa concretă – e ceea ce ne aducem aminte atunci când soarele revine.
Cât să ne legăm de această bucurie care vine din afară? Aceasta e întrebarea. Cât să o credităm, cât să îi deschidem sufletul? Sau, ce ne spune ea de-a lungul vieţii? E soarele un mod de a găsi înţelepciunea, după ani şi ani de zile, iar omul matur de 50 de ani vede oare altceva în soarele care apare după ploaie şi frig faţă de un puşti de 16 ani?
Mai întâi, această bucurie din afară e o căldură care vine, dar e o căldură care mai şi pleacă. După cum e profilul tău, eşti mai sensibil la faptul că vine, sau… că pleacă. La munte de exemplu, iarna, e strălucitoare lumina zăpezii la ora 14. E un spectacol unic. Dar, deja, imediat, ştii bine că roz-ul cel imaculat de peste crevasele bătute de vând se va transforma în lunga noapte albastră îngheţată sub stele. Şi de aceea am preferat ani de zile ideea de noapte albastră sub stele cu paharul de vodcă în mână, într-un refugiu izolat şi cald, faţă de lumina zilei care îţi scapă printre degete, sau printre mănuşi. Am preferat versiunea cu frigul care trebuie învins, pentru că mi se părea că e cea corectă faţă de realitate. Oare?
Dar, e altceva. Soarele care apare şi dispare e reflectarea a ce trăim, adică uneori viaţa e plăcută, iar alteori e neplăcută, e chiar grea. Şi, mai ales, uneori soarele apare când trebuie, dar alteori nu.
Iar toate filosofiile de tip stoic, de abandonare în faţa destinului implacabil, cred că de aici pleacă. Nu neapărat de la soare, sau de la ploaie, ci de la faptul că nu putem ţine soarele în loc, şi mai ales nu putem decide când să apară soarele şi când să dispară.
Norii, sunt sculările de dimineaţa pentru ceva neplăcut, operaţiile medicale sau momente grele ale vieţii, ei bine toate astea dacă suntem sinceri trec. Se duc, trecem prin ele. Ce e mai greu decât toate astea e faptul că nu ştim când va veni următoarea încercare. Aparitia şi dispariţia soarelui pe un munte ingheţat, apariţia şi dispariţia unei boli, ne lasă un mare gust amar, adevaratul gust amar: noi nu conducem lumea, noi nu ne controlăm viaţa. Şi deci nu o putem organiza. Putem aştepta doar ca lucrurile să se întâmple.
Şi mai e ceva: atunci când e soare, şi eşti la plajăa la mare, sau priveşti soarele la munte pe banca din faţa cabanei, ai vrea să înmagazinezi căldura lui, bucuria pe care ţi-o dă, şi sentimentul că pentru o clipă ai invins frigul, singuratatea, durerea, tot răul de pe lume, moartea chiar.
Există vreo posibilitate de a înmagazina soarele? Asta e întrebarea. Mai precis, cum am putea înmagazina ceva, pentru a nu fi mereu complet goi în faţa destinului? Suntem noi altfel decât complet goi în faţa destinului? Cum am putea face o legătură ascunsă între norii negri şi apăsători şi soarele care străluceşte prin iarbă?
Dacă începem să calculăm plăcerea şi neplăcerea, la modul cantitativ, o să ajungem ca Epicur, care, bolnav la finalul vieţii, îşi găsea consolarea în amintirea momentelor de plăcere.
Probabil că adevărul e cea mai bună cale de a găsi ceva durabil, şi adevărul e… ce culoare i-am putea da? Eu zic albastră, chiar dacă ar trebui să spunem alb adică imaculat. Cred că e la fel ca zăpada iarna la munte sub lumina lunii, undeva între alb şi albastru.
Adevărul e că dincolo de suma matematică a clipelor de plăcere şi neplăcere, trebuie să mulţumim atunci când apare soarele. Asta e reacţia corectă, şi mai mult decat o reacţie matematic corectă la un bilanţ între clipele de bucurie şi clipele de neplăcere.
Adevărul e că ne bucurăm de apariţia soarelui mai mult decât ne întristăm de dispariţia lui.
Deci, ce contează e mulţumirea. Magnificat. Preamărirea în faţa luminii, căldurii şi bucuriei care apare.
Şi dacă facem asta, observăm ceva secret, zic eu secretul. De fapt, noi zicem soare şi ne gândim la el, ca fiind galben, sau luminos, faţă de norul negru, sau gri. Dar de fapt ce căutăm cu ochii şi cu mintea e cerul albastru. Noi căutăm albastrul, fie ziua în oraşe fie noaptea la munte privind zăpada pe creste. Albastrul e mereu acolo, albastrul ştim că e mereu acolo. Cerul e albastru. Chiar dacă zicem cer senin, e ceva de fapt greşit: cerul e mereu senin, curat, albastru, doar că noi îl vedem sau nu.
Adevărul, deci, e cerul. Albastru. Norii sunt adevăraţi, dar nu sunt adevărul, pentru că norii mai trec. Soarele nu apare, soarele se vede iarăşi, dar era acolo. Norii, însă, vin şi pleacă. Ceea ce e permanent, ceea ce e adevărat, e cerul albastru de deasupra capului.
Şi se pare că lumea de dincolo, lumea spiritului, e în primul rând albastră, aşa a resimţit filosoful francez Andre Frossard atunci când a perceput o altă lume, brusc şi neaşteptat, într-o zi pe la ora 17, intrând într-o biserică din Paris. O senzaţie care i-a schimbat viaţa. “Un autre monde, et plutot bleu”.
Să fim sinceri, privind spre albastrul profund al cerului, nu e cea mai lungă privire pe care o putem avea, cea mai largă, cea mai densă? Iar dacă albastrul ne umple cel mai bine privirea şi setea de a privi, nu cumva sufletul nostru, sensibil la albastru, nu o fi şi el mai degrabă albastru? Eu aşa cred.
E sigur o imagine, dar asta e calea şi aceasta e adevărul: albastrul, senin, e permanent. Restul trece.
Iar norii din suflet, care sunt adevăraţii nori ai vieţii, sunt doar momentele în care nu reuşim să coborâm cu privirea inimii şi a minţii până la adâncul sufletului: care, acolo, la rădăcină, e mereu albastru. Senin. Despre asta vorbesc toţi cei care pomenesc de “pacea sufletului”: cerul e întotdeauna senin, dar nu îl vezi bine. Sufletul e întotdeauna împăcat, în adâncuri, dar nu ajungi întotdeauna până acolo.
Soarele din afară, care vine şi pleacă, e deci un semnal, un îndemn: după un timp de viaţă, trebuie să ne conectăm cu înaltul adânc al sufletului, cu adâncul înalt al sufletului, unde e mereu cer albastru.
Şi eu sunt convins că lucrurile sunt bine făcute, că înaltul nesfârşit al cerului a fost făcut albastru pentru că adâncul curat al sufletului e, de fapt, albastru.