Într-o societate tradițională se putea trăi bine mersi fără cultură pentru că erai imersat într-o culturănatură structurată de ritmurile cosmice. Nu exista o separare între natură și cultură. Bătălia cu moartea era câștigată de la bun început prin transgresarea personală a ei într-o lume de dincolo.
Azi lupta cu moartea se bazează pe surse mai obiective: vrem să supraviețuim prin populație, prin societate, prin specie, printr-o ideologizare a științei. Dar cu ce cost ? Desființarea persoanei, anularea individului. Pentru un holist al dezvoltării durabile, pentru un comunist care crede în proiectul său atitudină individualistă care face posibilă manifestarea creativității persoanale e oribilă pentru că îi aduce în față perspectiva propriei moarți biologice, definitive, fără nici o posibilitate de depășire. Necultivat și necultivabil, acest fel de om refuză talibanic reflexia asupra propriei condiții. El va lupta până la moarte împotriva propriei morți omorând pe toți pe cei despre care simte că îi amenință supraviețuirea nesfârșită prin specia cu care se identifică, prin această fixație scientistă din capul lui.
A ne întoarce într-o ordine cosmică este imposibil. Putem doar ocroti lumile personale încă astfel structurate. Dar să ne cultivăm este posibil.
A nu te cultiva într-o lume în care adepții diverselor ideologii seculare se luptă între ei, în care însăși religia instituționalizată are accente ideologice, în care relativitatea sensurilor e la ordinea zilei înseamnă a alege să trăiești într-o peltea. Înseamnă a trăi fără proiect, a te rezuma prin absența alternativei la cultivarea plăcerilor prin consum neînfrânat. A avea un comportament nebunesc, în fond, nu animalic.
Absența instrumentelor culturale și lenea gândirii când ele sunt disponibile duc la nebunie. Una normală statistic.
Prin cultivare așezăm o cratimă între cultură și natură, construim totalitatea ființei. Fără să facem o reducere a unei la alta, dar înțelegând relațiile la care face referire cratima. Ce face posibilă această așezare, prin ce se face legătura dintre cultură și natură ? Prin mintea noastră, a oamenilor. O punte care nu este nici cultură, nici natură.
Puntea asta trebuie să fie solidă ca să o poți trece într-un dute-vino permanent, așezându-te unde e de folos în funcție de contextul în care te afli. Soliditatea nu se mai obține prin cultivare, ci prin practicarea unui anumit mod de viață. Credința religioasă deschide posibilitatea unui astfel de mod de viață.
Nu știu cum e în cazul altor religii, dar cel puțin în cazul creștinismului afirmația lui Marx că religia e un opiu al popoarelor e o gogomănie.
Nu ne interesează aici aspectele socio-culturale, ce vrea uneori instituția bisericii, cu cine să votăm, compromisurile politice de moment care-i permit să se reproducă. Pentru că nu interesează pe nimeni din Biserică ce vrea instituția bisericii când e în afara drumului credinței. Decât ca să critice erorile umane, să readucă pe drum.
Ori urmarea drumului deschis de darul primit al credinței, pentru care biserica organizație e doar un faclitator mundan, implică o creștere permanentă a atenției, a stării de trezie. Orice readormire, orice mințire ideologică scientistă sau nu de sine devine indezirabilă, iar dacă se întâmplă tot ce vrei e să repornești la drum. Mai mult, această stare prin porunca iubirii de oameni are consecințe sociale. Mai mult, pe măsură ce avansezi tragi oamenii după tine chiar dacă se instalează o anumită distanță, iar cei cu adevărat apropiați devin tot mai puțini. Drogurile omogenizează, credința în schimb sortează. Diferențele devin evidente, se simt de la kilometri.
Creștinul nu e un adormit, un drogat, ci e un luptător pragmatic, lucid, înțelept ca șerpii și pe cât de curat e capabil. Un luptător pentru sine și pentru alții prin porunca iubirii de oameni ca pe sine.
Creștinul nu e captiv în universul cultural închis al unei biserici locale naționaliste, nu-și pune fundă tricoloră la cruce, indiferent ce îi cere organizația bisericească din care face parte, ci e deschis întregii omeniri.
Prin cultivare și prin credință un om care trăiește în lumea post-modernă poate avea o viață structurată și integrată, în care nu se identifică existențial cu ideologiile și religia instituționalizată întelegându-le în același timp originea și rolul istoric, în care nu își disprețuiește semenii simpli sau de-structurați, ci îi iubește.
Notă:
Acest text reprezintă note de lectură la cartea lui André Scrima “Funcția critică a credinței”, Ed. Humanitas, 2011.
