În 1944, un entuziast şi progresist vicepreşedinte al SUA, Henry Wallace, călătorea în Uniunea Sovietică, spre a descoperi realizările umane şi tehnologice ale marelui aliat din lupta anti-hitleristă. Vremea, este bine să o amintim, era aceea în care Stalin nu era decât “Unchiul Joe”, simpaticul şi paternul generalissmim de la răsărit. Luciditatea “Războiului Rece” era, încă, departe. I –a fost dat lui Wallace să viziteze în URSS, sub îndrumarea poliţiei secrete a lui Beria, tot ceea ce statul sovietic era interesat să expună, ca într–o minunată,feeric luminată vitrină.
Între aceste opriri din itinerariul sovietic,una părea să întruchipeze capacitatea de edificare şi curajul popoarelor URSS- lagărul de la Magadan, administrat înţelept, spre folosul deţinuţilor de aici. Despre Magadan, spaţiul în care moartea devenise parte din cotidianul ritmat penitenciar, vicepreşedintele Wallace nu a avut decât cuvinte sincere de laudă. Nici o diferenţă, sugerau mărturiile sale, între opera de creaţie americană din vremea “New Deal”-ului şi minunile de hărnicie sovietică. Asemeni atâtor altora dintre intelectualiii şi politicienii occidentali “de bună credinţă”, Henry Wallace a oferit cauţiunea sa monstruozităţii sovietice. Peste decenii, alte spirite, la fel de luminate şi de avansate ideologic, se vor ridica împotriva lui Soljeniţîn şi a revelaţiilor sale.
Undeva, în pântecul acestei vaste Siberii transformate în câmp al morţii şi loc de exterminare, în minele de la Kolîma, un contemporan rus sovietic al lui Henry Wallace, Varlam Şalamov, îşi ispăşea propria sa condamnare, ca parte interşanjabilă în acest infern uman. Înconjurat de întinderea străbătută de vânturi,copleşit de foame, chinuit de disperarea care se insinuează în sufletele celor care se simt zidiţi de vii, Şalamov a trăit şi a supravieţuit, pentru a scrie. Istoriile de la Kolîma sunt mărturia pe care un om o lasă asupra iadului. Precise şi cinematografice, prozele sale sunt succesiunea de instantanee prin care putem, la rându-ne, după o jumătate de veac de la scrierea lor, să aruncăm o privire în acest domeniu al gheţii şi al cruzimii.
Şalamov este cel mai aproape de Soljeniţîn prin extraordinara semnificaţie morală şi estetică a textelor sale. Există, însă, o diferenţă profundă între posteritatea celor doi. Acolo unde Soljeniţîn a triumfat, devenind, prin publicarea sa în era hruşciovistă, prin exil şi prin controversele iscate de opera sa, un reper de neevitat, înconjurat de aura profetică a moralistului rus, Şalamov a rămas în penumbră. Niciodată publicate în URSS, circulând în samizdat, cronicile de la Kolîma au fost traduse în engleză , fără ca această intrare în spaţiul occidental să însemne o consacrare cu adevărat. Distanţa dintre succesul lui Soljeniţîn şi relativa obscuritate a lui Şalamov este un efect nefericit al acestui context de receptare.
În acelaşi timp, Şalamov şi Soljeniţîn ilustrează, de o manieră exemplară, cele două ipostaze canonice ale spiritului rus. Soljeniţîn este,privit din unghiul de vedere al posterităţii sale, un profet din stirpea lui Dostoievski şi Tolstoi. Ideologic, el este afin cu linia slavofilă, ce urcă până la ultimul Gogol şi , poate, până la Puşkin însuşi. Cărţile sale sunt tot atâtea discursuri despre naţiunea rusă şi destinul ei. Critica Vestului este consecinţa încrederii sale în puterea sufletului rus de a rămâne, chiar şi sub comunism,o sumă a virtuţilor şi un îndrumar al conduitei umane. Soljeniţîn este autorul teluric ce invocă, acuză şi aruncă săgeţi, ca în scene de Vechi Testament.
Şalamov nu are, în fibra sa intelectuală, nimic din această mistică naţională a contemporanului său. S-a evidenţiat ,de către exegeţii săi occidentali, o anumită filiaţia cehoviană. Poveştile de la Kolîma posedă o fibră ce refuză judecata şi damnarea. Ele sunt cehoviene în măsura în care, asemeni lui Cehov, Şalamov refuză exaltarea ideologiei,preferând concretul ambiguu al vieţii. Personajele sale nu mai pot avea un viitor al redempţiunii. Tot ceea ce le rămâne este un prezent al infernului.
Cehovian, Şalamov este, alături de soţii Mandelştam, una dintre acele fiinţe ce reabilitează onoarea, în vremuri de turpitudine. Şalamov şi- a ratat,în cele din urmă, întreaga viaţă. Nu a fost un scriitor antum decât în mod sporadic şi irelevant. Poveştile de la Kolîma sunt scrise cu gândul la o posteritate care nu mai poate fi aceea a “dezgheţului” hruşciovist. Ca şi Osip Mandelştam, Şalamov este vocea pe care tiranul nu o poate elimina. Literatura se metamorfozează în raţiunea de a fi a supravieţuirii.
Polemic şi casant, eseul lui Şalamov cu care se deschide volumul este parte din conversaţia tensionată pe care Şalamov a purtat-o cu Soljeniţîn. Pentru Şalamov, Gulagul şi încercările sale pun capăt romanului şi literaturii, în accepţiunea ei tradiţională. Eseul nu este , în pofida aparenţelor, o tăgăduire a puterii cuvântului, ci afirmarea acelui nou înţeles pe care mărturia şi memoria îl au, în veacul sovietic. Refuzul falsei ficţionalizări este modul în care Şalamov rămâne fidel morţilor de la Kolîma. Ceva s-a rupt în acele fiinţe. Binele şi frumosul au fost înlăturate, pentru totdeauna.
În pofida acestei invazii a răului, în pofida optimismului exterminator al stalinismului, ce visa să stingă orice vibraţie a viului în acest imperiu de gheaţă al morţii, “Povestirile din Kolîma” sunt depoziţia ce redă victimelor umanitatea lor imperfectă. Scrisorile de la căpătul lumii sunt un monument dantesc, gravat în amintire.
