Ceea ce își propunea să fie initial un interviu cu Gabriela Santighian, creative director în Germania, s-a transformat într-o discuție despre genocidul armean, diaspora, identitate individuală și memorie colectivă. Vă prezentăm mai jos extrase din această conversație, desfășurată în redacția ziarului ”Ararat” de pe strada Armenească din București, într-o dimineață de iarnă, la care au mai participat Mihai Stepan-Cazazian, Eduard Antonian, Madleine Ter Guckasian și Oana-Valentina Suciu.
Oana-Valentina Suciu (O.V.S.): Gabriela, familia ta cum a ajuns în România?
Gabriela Santighian (G.S.): Ce îmi aduc eu aminte, ce mi s-a povestit, e că bunicul meu a luptat cu rușii albi și când a ajuns acasă a găsit totul ars. El mai avea o familie, o soție și trei copii, care probabil au murit. Și nu știu cum a fugit el, a ajuns în America, pentru că acolo erau mulți armeni, și a crezut că acolo își va regăsi familia, pe care însă n-a găsit-o. Pe urmă a auzit că în România sunt mulți armeni, și mi se pare, avea și un unchi acolo, căruia îi mergea foarte bine. Și așa a venit în România, să-și facă o situație.
Iar bunica mea a fugit tot din Armenia, în timpul Genocidului. Pentru că turcii batjocoreau femeile, au fugit prin spatele casei, folosind niște cearșafuri. Bunica avea nouă ani, și era împreună cu mama și bunica ei, și un frățior mai mic. Au reușit să fugă într-o cutie mare de lemn, ca cele în care îți pui plăpumile, să o pună în apă și valurile i-am împins, spunea bunica, spre un vapor. Erau acolo o grămadă de vapoare, nemțești, americane, și toți stăteau și se uitau, n-a sărit nimeni să ajute. Până la urmă, i-a pescuit cineva, și au ajuns mai întâi în Grecia. Au stat o perioadă undeva acolo și fratele mai mic al bunicii a mâncat (le era foame și nu aveau ce să mănânce) niște rădăcini de la buruieni, cu care s-a otrăvit și a murit. Pe urmă au avut pe cineva în România ca să-i scape de sărăcia din Grecia; și în România au ajuns la Constanța, tot cu vaporul. Acolo s-au cunoscut bunicii mei: ea avea paisprezece sau cincipsrezece ani, iar bunicul avea treizeci și ceva, în orice caz, mult mai în vârstă, dar pentru că vroia să se căsătorească cu o armeancă, a cerut-o pe ea de nevastă. La șaisprezece ani a născut deja primul copil, pe unchiul meu, după care pe tatăl meu. Am înțeles că aveau o băcănie pe la Podul Grant; în ’33, în timpul grevei de la Uzinele Grivița bunicul meu, foarte darnic, a oferit pe gratis carne greviștilor, astfel încât a dat faliment. Bunicul era un om foarte drăguț, bunica nu era chiar așa de drăguță. În schimb era foarte frumoasă. Erau foarte harnici, tot timpul munceau. Știu că bunicul avea optzeci de ani și încă mai făcea cafea la o cafenea de lângă Biserica Catolică. Știu că se spune că armenii fac cea mai bună cafea. Vorbeau prost românește, și era greu de comunicat, dar aveau întotdeauna dulciuri, mâncare multă – când te duceai la ei era bine; aveau poze în costumele lor. Știu că era o altă cultură decât cea pe care o aveam acasă. Era foarte interesant.
O.V.S.: Și unchiul tău?
G.S.: Unchiul meu era director la o fabrică de chimie și cum pe vremea ceea se dădeau oamenii afară dacă nu erau membrii de partid, el a reușit să fugă împreună cu soția lui (care este grecoaică) la Viena, au stat acolo în lagăr un an și au plecat în America, unde au făcut greșeala să nu zică că sunt armeni, ci români. Din această cauză, comunitatea armenească nu i-a prea ajutat. Cu toate că pe vărul meu îl cheamă tot Santighian (și am cunsocut prin el o mulțime de armeni, sunt tot felul de cluburi armenești, care au tricouri cu “I am Armenian” sau “I love Armenia”, totul este armenesc) și merge acolo la facultate, totuși nu l-au ajutat prea mult, nu i s-au dat bani cum li se dau altor armeni pentru facultate.
Mihai Stepan-Cazazian (M.S.C.): Și dumneavoastră când ați plecat din România?
G.S.: Eu am plecat în ’79 și tata a plecat în ’70. Deci, tatăl meu este armean și mama este nemțoaică. Iar eu așa credeam că este normal: am avut mereu impresia că armenii, pentru că sunt așa bruneți, le plac blondele…
M.S.C.: Acum să vă spun un lucru. Armenii aceia vechi (și o să mai întâlniți) erau blonzi cu ochii albaștrii și verzi. De exemplu, în toată perioada nazistă, armenii nu au fost prigoniți. Este un fapt istoric: nemții i-au considerat pe armeni arieni, un popor pur. Din contră, din anumite privințe, i-au considerat asemănători. Pentru că noi am luat această tipologie caucaziană, mai bruneți și cu anumite trăsături ale feței, într-un fel suntem o amestecătură, în special cu persanii, care au aceste trăsături.
G.S.: În cazul tatălui meu, da, pentru că el a făcut întotdeauna parte și din comunitatea armenească din Liban, și din cea din America, eu când am ajuns acolo (pentru că am fugit prima dată în America), am fost imediat acceptată, greencard, totul au făcut armenii, într-o săptămână eram și înscrisă la școală. Numai că în momentul în care am ajuns la școală și am văzut oameni câte rase diferite erau acolo…
O.V.S.: Te-ai speriat…
G.S.: Da. Nu eram obișnuită. Acum e cu totul altceva. Dar când am ajuns la Ambasada Americană de aici, din România (tata îmi organizase deja biletul de avion cu PanAm – mai exista la acea vreme, era la Hotel Intercontinental; țin minte că am fost așa de emoționată…Hotel Intercontinental), unde aveam voie numai cu biletul acela, era acolo o păpușă neagră, cu o mitralieră, îmbrăcată în alb, care la un moment dat mi-a făcut cu ochiul. Am tras un țipăt – era un om viu; m-am speriat îngrozitor. În momentul acela a ieșit ambasadoarea și când a văzut reacția mea mi-a dat viza imediat, pe motiv că “Asta nu rămâne în America”. Zburam pentru prima dată în viața mea – la aeroport mă așteptau rudele din partea armenească, care îmi vorbeau numai armenește, iar eu nu pricepeam nimic atunci. În New York eram foarte speriată, mașinile alea, taxiurile galbene pe care le știam din “Kojak” am avut impresia că sunt chiar în filmul cu pricina. Când m-am dezmeticit puțin, am aflat că trebuie să schimb aeroportul. Eu, care veneam de la “închisoarea” din București, de unde să mă descurc? Și iar am început să plâng. Nu m-am putut adapta, așa că tata m-a trimis înapoi în România. Numai că eu m-am oprit în Germania, mai întâi la Frankfurt. Am stat în lagăr, singură. Mama era, săraca, în România, și, de câte ori vorbeam la telefon, trebuia să-mi zică “Vino înapoi”. Acolo, în lagărul de emigrație, am stat împreună cu o poloneză și cu o cehoaică. Eu știam germană, dar ele nu, așa că nu puteam să comunicăm. Dormeam în niște paturi de metal, și toate trei plângeam, pentru că era atât de urât, și eram atât de singure.
O.V.S.: Și cum ai scăpat de acolo?
G.S.: Am dat testul de limba germană, l-am luat, și m-au trimis imediat la școală. Faptul că făcusem aici școala germană m-a ajutat, am luat bacalaureatul, am fost printre primii. Sau poate că am vrut eu să reușesc. Am studiat, în timpul facultății lucram la aeroport, mi-am câștigat banii. Am călătorit mult, am fost la New York de nenumărate ori, acum mă descurc pe toate aeroporturile.
O.V.S.: Povestește-i lui Edi cum ai donat tu bani în ’88.
G.S.: A, da! Când a avut loc cutremurul în Armenia, m-am dus imdeiat la bancă să fac o donație. Chiar au râs cei de la bancă, pentru că aveau hârtii pentru donații în Armenia. Eu am fost foarte revoltată și mi-au promis că se ocupă. Mama râdea și ea de mine și spunea “Uite, inima de armeancă!”. De două ori am donat. A doua oară a fost la televiziune, s-a organizat o donație de bani, îmbrăcăminte.
Madleine Ter-Guckasian (M.G.): Mult am primit noi atunci. Eu eram acolo în acea perioadă.
G.S.: Trebuie neapărat să merg în Armenia. Și trebuie să vin și cu vărul meu din America. L-am sunat aseară, să-i cer informații despre familie; el spune că eu știu mai multe. Poate cei din familia noastră nu povestesc, din cauză că au suferit așa de mult. Bunica mea din America era abonată la ziarul armenesc, unde se spunea că se poată face donații pentru Campania de recunoaștere a genocidului armean. Donau și când ieșeam din Biserică. În schimb mie nu-mi dădeau bani, decât dacă făceam ceva: jucam baschet, sau cărți…Și știi cum e, vezi ciocolată, una alta, în fine, vrei. Iar eu aveam șaptesprezece ani, vroiam și mai mult decât ciocolată, vroiam ce-i mai bun – blugi, nu o pereche, ci trei perechi. Numai că trebuia să fac ceva pentru banii aceia, pentru că
altfel se considera că îmi vin prea ușor. Și când ieșeam din Biserică trebuia să dăm câte douăzeci și cinci de dolari – dădeau armenii, erau și mulți de aici, din România. Numai că mie îmi venea greu, știind cum am câștigat banii respectivi, îmi venea să dau numai cinci dolari, dar bunica stătea cu ochii pe mine. Era fascinant, s-o vezi pe bunica, care nu vorbea engleză, cât de bine se descurca! Locuia în Hollywood, în cartierul armenesc, cu persoane de vârsta ei. Toți erau armeni: și zarzavagiul, și croitorul, și pantofarul…Dacă intram să zic și eu ceva pe englezește, nu-mi mergea!
Acum, mă uit la noi toți, de la această masă – avem toți ochii mari, negrii. Și fiul meu are ochii mari, dar albaștrii; dar mari, mirați. Nu știu cum se zice, dar oricum, mai speciali – ochi armenești. Am citit “40 de zile pe Musadagh”, de Franz Werfel. Am citit-o în limba germană, și acolo scrie că armenii au niște ochi speciali, cu dorința de mai mult și fără a avea locul lor. E bine că armenii întotdeauna se adaptează ușor. Chiar și atunci, înainte de ce s-a întâmplat, se adaptau ușor și nu erau neapărat ei între ei. Și au așa un destin… și felul lor de a fi. Am cunoscut un armean, Gerard Ciobanian, în Germania, într-un restaurant grecesc, vis-a-vis de locuința mea; pentru că muncesc mult și locuiam singură, seara mă opream acolo să mănânc. Grecul mi-a spus să stau să acolo să iau masa, să nu se răcească, și are el grijă să nu se așeze nimeni la masa mea. Eu i-am spus că vin din România și nu sunt obișnuită să stau singură la masă în restaurant. Și, bineînțeles, s-a umplut restaurantul și patronul a așezat la masa mea doi băieți. Eu nu am vrut și ei mi-au replicat în germană că ce încrezută sunt și eu le-am spus că nu sunt încrezută, îmi este doar rușine. M-au întrebat de unde vin, le-am spus că din România. Și ei erau amândoi, din România. M-au întrebat cum mă cheama, Popescu, Ionescu, și am spus “Nu, mă cheama Santighian”, și reacția a fost “A, și pe mine Ciobanian”, și pe celălalt nu mai știu, tot cu “ian”. Ei, și într-o secundă ne-am povestit toată viața. Așa mult m-am bucurat. De câte ori vine la München, sau la Stuttgart mă sună, și ne povestim imediat tot, toate afacerile, cum se face, cum am reușit… da.
Și voi între voi, de câte ori vă întâlniți, nu vorbiți armenește?
M.G.: Nu, din păcate, și de asta câteodată, nu mă simt așa de în largul meu, pentru că nimeni nu vorbește armenește.
G.S.: Dar ziarul vostru[1] cine îl cumpără? Sau se trimite la familii?
M.G.: Avem abonați. În țară și la toți cei din diaspora.
G.S.: Eu a câta generație din Diaspora sunt? A doua? Dacă bunica mea era chiar din Armenia…
O.V.S.: Dacă bunica ta este cea care a plecat din Armenia, ea este prima generație, apoi tatăl tău, iar tu ești a treia generație în Diaspora.
M.S.C.: Treaba este foarte simplă Atâta timp cât nu ești născut în țara de origine, sau ai plecat din ea ești deja într-o diasporă. V-ați născut aici în România, nu? Deci, la origine, sunteți o armeancă din Diasporă. Acum, că v-ați stabilit în altă parte, tot diasporă.
G.S.: Cum o dau, eu tot din diaspora sunt.
M.S.C.: Acum, mai intervine o nuanță. Armenii din România își spun “Romana-hai”, adică “Hai din România”; la rândul lor, cei care au plecat din România, oriunde sunt în lume, își spun “Romana-hai”. De exemplu, cum sunt armenii din Statele Unite, care sunt veniți din toate colțurile lumii. Dar noi, oricum am da-o, tot din diaspora suntem. Dar acum spuneți-mi și mie, cine ia interviu cui? (râsete). Că Gabriela ne pune cele mai multe întrebări….
G.S.: Dar pentru mine este atât de interesant…. Și profesorii la școala armenească sunt armeni?
Eduard Antonian: Da, sunt armeni. Dar este o limbă foarte grea.
O.V.S.: Și acum faci design?
G.S.: Sunt stilistă, redactor de modă, lucrez pentru mai multe reviste; sunt ‘creative director’ pentru o televiziune regională din München, și pentru RTL din Köln. Norocul meu este că îmi vin ușor ideile, chiar în timpul întâlnirilor de lucru. Sunt foarte emoționată înainte, dar în momentul în care mă așez la masa de discuții, am imediat idei.
[1] Ararat, ziarul de limbă română al comunității armenești.
