Pentru o Europă a Ospitalității

Astăzi, după Charlie Hebdo,  când sunt criticate politicile permisive ale Occidentului în ceea ce privește imigrația postdecolonizare, se pune în dicuție o virtute esențială în procesul de civilizare a omului: virtutea ospitalității. Sunt clamate meschine interese economice ale Occidentului  avid de forța de muncă ieftină din fostele sale colonii, dar nu poate fi negată, în același timp, generozitatea cu care același Occident și-a deschis granițele către culturi ce ar mai fi avut de ars etape în evoluția lor spre modernizare. Iar comunicarea dintre culturi  atât de diferite s-a reglat prin aceeași practică ancestrală a ospitalității și a încrederii: schimbul (de daruri). Europenii au oferit liniște, siguranță și prosperitate în schimbul muncii, a devotamentului și a onestității celor ce au primit mai mult decât toleranța refugiului, au primit plenitudinea locuirii. Discreta ospitalitate a Occidentului, catalogată astăzi dinspre culturile exterioare, drept răceală și formalism impersonal e o virtute ce se ascunde în toate acele detalii ale vieții cotidiene ce dau măsura respectului pentru individ și libertatea sa. În opoziție cu această ospitalitate risipită subtil există ospitalitatea ostentativă a unor societăți extraoccidentale, vizibilă, deseori spectaculoasă și tocmai de aceea subminată de neîncredere și suspiciune. O întâlnim la popoare tarate de traume seculare, popoare ce și-au negociat subzistența în anticamera unor mari imperii și pentru care întâlnirea cu alteritatea a fost mereu o formă de manifestare a complexelor de inferioritate.

Mult lăudata ospitalitate a românilor e un exemplu evident de virtute națională supralicitată ca o compensație pentru secolele de imagine nefavorabilă, minată de frică, a străinului în societatea românească. Nu vrem să nedreptățim practica individuală a acestei virtuți care poate fi remarcabilă și, paradoxal, cele mai puternice exemple vin din comunități românești periferice, în special rurale din Bucovina, Maramureș, Transilvania care au aparținut politic, pentru durate lungi, de alte entități statale. Dar la nivelul colectiv, al funcționării societății ca rețea de indivizi angajați într-un proiect colectiv ce vizează bunăstarea tuturor, sunt vizibile multiple semne de inospitalitate: drumuri ostile și periculoase, spații publice insalubre, goana după chiverniseala egoistă și dornică de epatare și nu în ultimul rând o prea des întâlnită nevroză a comunicării ce oscilează între agresivitatea invectivei și grobianismul bășcăliei care desființează. Am putea adăuga, ca un post scriptum dureros, lipsa de ospitalitate a secțiilor de votare organizate de guvernul român  în decembrie 2014, pentru cetățenii săi din diasporă…

După două mii de ani, o Europă civilizată ce s-a dorit multiculturală se află într-o situație izbitor de asemănătoare  cu cea a vastului spațiu de civilizație ce se autointitula, cu o justificată mândrie, orbis romanum. Imperiul Roman a fost, la rândul lui, un spațiu multicultural construit pe solida fundație reprezentată de dreptul roman, limba latină și virtuțile romane. Era vizată obținerea unei iluzorii și globalizante pax romana dar și atunci, ca și acum, au existat sceptici care au întrevăzut disoluția internă sub impactul unor forțe externe insinuate prin limes-ul la fel de fluid precum granițele de astăzi ale lumii occidentale. Contemporan cu apogeul teritorial al Imperiului de la începutul secolului II după Hristos, poetul Decimus Junius Juvenalis (Juvenal), cunoscut pentru Satirele sale, se plângea de influențele străine, orientale, pătrunse masiv în Imperiu: „De mult timp fluviul Orontes (aflat la marginea orientală a Imperiului) se varsă în Tibru”. Roma era atunci o lume diversă, cu imigranți veniți din colțuri exotice ale Imperiului: artiști și muzicieni ambulanți, prostituate, magicieni, medici, oameni de știință, soldați. Același poet se întreba retoric, însă lipsit de violența vindicativă a diatribei: „Ar trebui să sufăr văzându-l pe străin cum mi-o ia înainte ca să aibă un loc mai bun la masă chiar dacă a fost purtat la Roma de același vânt care aduce aici smochinele și prunele uscate? Oare faptul că am respirat aerul Aventinului și ne-am hrănit cu măslinele sabinilor să nu mai conteze deloc?” Alte voci, aceeași arie a pericolului alienării etnice și culturale prin pătrunderea insidioasă a celor diferiți ce vor primi chiar și cetățenia romană prin Edictul lui Caracalla din 212.  Invazia culturală le-a precedat pe cele militare, barbare, care au zguduit  ultimul secol din istoria Romei de la prima străpungere a limesului de către goți și până la detronarea ultimului  său împărat de către un obscur rege germanic.

Nu putem decât să sperăm că proiectul Europei unite amenințat de periferii vulnerabile (Grecia, Ungaria) sau de noile atacuri barbare frontale ori camuflate de la Răsărit nu va avea aceeași soartă cu cea a visului de pace romană. Ar fi un regres spre o Europă a suspiciunii, a neîncrederii și a resentimentului și o pierdere a Europei porților deschise, a Europei Ospitalității. Închei cu gândul la o viitoare  incomodă incursiune birocratică în vederea obținerii pașaportului pentru fosta Înaltă Poartă a cărei metropolă, Istanbul, e declarat statistic cel mai populat oraș european…