Patru idei pentru România (1)

După 1989, România a copiat sisteme/legi/instituții implementate în alte țări. Nu știu cum se face însă dar de fiecare dată aceste lucruri erau implementate cu jumătate de măsură. Cred că are de-a face fie cu orgoliul național, fie cu neînțelegerea sistemului. Nu este musai să copiem pe cineva sau pe altcineva dar problema este că, implementând bucățele din sisteme diferite, fără o armonizare, conduce la cele mai rele rezultate posibile. Știu că a existat enorm de multă credință dar îmi vine greu să înțeleg de ce n-am trimis echipe de experți să studieze în Vest problemele cu care ne confruntăm – și cu care ei s-au confruntat cu multe decade în urmă – și să producă rapoarte clare care să conducă la implementări nediluate de politicieni. De ce nici măcar acum, la 25 de ani de la Revoluție, nu auzim de think-tank-uri puternice care să producă soluții teoretice de anvergură și de durată, este ceva care mă depășește.

Fără să pretind că văd toate unghiurile implicate – de aceea este necesară existența unui grup de oameni cu experiență, a unui think-tank – iată patru idei care funcționează excepțional de bine în Canada (și nu numai) și care, cred eu, ar aduce beneficii extraordinare în România. Nu sunt singurele care-mi trec prin cap dar, fiind un leneș prin natura mea, favorizez soluțiile care, cu un efort minimal, aduc beneficiul maxim.

Curtea de Justiție pentru plângeri minore (Small-Claims Court)

Probabil una din primele reforme fundamentale care sunt necesare României pentru redresare, este reforma Justiției. Așa cum toate drumurile duc la Roma, în România orice scenariu se împotmolește în Justiție sau, mai bine spus, în lipsa ei. Ceea ce există acum pe post de Sistem de Justiție este un organism îngrozitor de greoi, de învechit, de ineficient, colmatat de zeci de mii dacă nu chiar sute de mii de procese. Problema este că, așa ineficient cum este, sistemul ar funcționa mult mai bine dacă n-ar aplica același proceduri tuturor proceselor existente. Toată lumea cu care am discutat este de acord că acțiunea juridică dintre doi frați pentru un hectar de pământ n-ar trebui să treacă prin la fel de multe instanțe ca, de exemplu, o fraudă de milioane de euro. Desigur, în același timp, deși acceptă această afirmație ca adevărată, cetățenii sunt foarte preocupați de justiția absolută – și mulți vin cu exemple care demonstrează că fără un sistem care permite apeluri și proceduri foarte complicate, s-ar putea ajunge la injustiție pentru cei nedreptățiți. Sunt de acord, în principiu, dar realizez că un proces în care paguba este relativ mică – să zicem 1000 EU – nu are un impact asupra societății egal cu cel al unui proces în care paguba este uriașă.

În același timp, observ că, în căutarea justiției absolute, am reușit să construim un sistem în care individul găsește extrem de rar redresare la multiplele injustiții la care este supus. „Dă-mă-n judecată” e o expresie folosită la bășcălie în România, care indică impotența sistemului nostru de a repara micile probleme dintre oameni, oameni și societăți comerciale etc. Cine o folosește știe că inițierea unei acțiuni judecătorești este o treabă complicată, foarte costisitoare și cu sorți de izbândă extrem de reduși. Ca atare o asemenea soluție este aleasă de cetățean extrem de rar, doar în cazuri extreme.

Dar lucrurile mici contează. Viața cetățenilor este compusă din aceste lucruri mici. Mintea anglo-saxonă prin puterea ei de a simplifica și eficientiza sistemele, a găsit o soluție de compromis care reușește să împace și capra, și varza, și lupul, și vițelul, și cetățeanul obișnuit. Se numește „small claims court” – un tribunal pentru cazurile minore. Fiecare stat/provincie din America de Nord, definește diferit acest termen, „minor”. În Ontario, unde trăiesc, este o limită care recent a fost sporită la 25.000$. În alte state/provincii poate fi de 10-15-20.000 dar nu mai mică de 5000.

Iată avantajele, pentru cetățean, ale unei asemenea curți:

• Costă relativ de puțin, ceea ce îmbunătățește considerabil accesul la justiție al tuturor cetățenilor. În Ontario, o acțiune normală va costa circa 275$, o sumă care, deși nu este foarte mică, poate fi recuperată de la acuzat dacă acțiunea are succes. Depunerea plângerii în sine este doar 75$ din cei 275. În unele state din US depunerea unei plângeri costă doar 20-30$.
• Sistemul permite acces și celor care n-au deloc bani. Cei ce nu își pot permite nici măcar această sumă, există un formular prin care se face cerere de anulare a costurilor și, după o verificare sumară a situației personale, statul va renunța la aceste costuri.
• Nu este nevoie de un avocat. Există documentație online și tipărită, la biblioteca publică, unde procesul de judecată este explicat în detaliu. Documentația conține exemple practice pe care, cred eu, o persoană cu studii de liceu, ar trebui să le poată urmări și înțelege. Desigur, nimeni și nimic nu împiedică folosirea unui avocat sau, așa cum există în sistemul de aici, a unui sub-avocat (paralegal).
• Un sistem extrem de eficient. Procesul va fi programat în termen de maxim 90 de zile de la data depunerii plângerii. La proces fiecare vine cu martorii și documentele doveditoare pe care acesta le are și încearcă să convingă judecătorul de dreptatea lor. Sistemul nu permite recurs – este definitiv. O dată ce o sentință s-a dat în această curte, procesul nu poate fi reluat în altă curte.
• Piedici împotriva abuzurilor. Pentru cei care au prea multe cazuri în această curte, taxa de introducere a acțiunii este de 145$ – crescută de la 75$, anume pentru a-i încetini pe procesomani.
• Sistemul de recuperare este integrat curții. O decizie judecătorească nu înseamnă recuperare automată. Se poate însă face o cerere, însoțită de o mică taxă – 100$ – și curtea va pune poprire pe salariu/conturi sau orice proprietăți are cel ce pierde procesul.
• Oricine poate fi acționat în Small Claims Court. Oricât de mare sau de mic. Asta înseamnă că atunci când sunteți nedreptățit de o bancă sau orice alt business, puteți s-o chemați. Dacă nu se prezintă – lucru foarte posibil pentru că un avocat ca s-o reprezinte costă, de multe ori mai mult decât valoarea cerută de cel nedreptățit – va pierde automat procesul.

Beneficiile aduse Statului sunt de la sine înțelese:

• un sistem mai fluent care dedică eforturi cazurilor de anvergură, oferind redresare și în cazul micilor probleme
• costuri mai mici de buget pentru că sistemul nu mai este atât de greoi
• cetățeni mai mulțumiți, mai puțin frustrați care, poate, nu vor mai agresa cu violență pe cei ce i-au nedreptățit.

Acțiune juridică colectivă (Class Action Lawsuit)

Toți râdem de Americani și de procesomania lor. Totuși, frica păzește bostănăria. De la ei a plecat acest sistem în care o sumă de oameni nedreptățiți sunt reprezentați în bloc, de multe ori împotriva unor abuzuri sau nedreptăți comise de guvern sau corporații gigant. La fel cum micile nemulțumiri cetățenești nu-și au locul printre procesele de anvergură, și acțiunile care afectează mii și zeci de mii de oameni merită un loc special într-un sistem de justiție normal.

Deși toată lumea știe despre aceste procese, puțini români cunosc mecanismul. Unele firme de avocatură s-au specializat pe astfel de procese. Fie aceste firme se autosesizează, fie un cetățean le aduce la cunoștință de o problemă care, potențial, afectează multe persoane în aceeași situație. Firma de avocatură, după confirmarea prealabilă a faptelor, preia cazul fără nici un cost pentru cei care îi apără. La capătul procesului, de obicei, firma de avocatură va primi 30-50% din banii acordați celor păgubiți de firma în culpă. Poate părea mult, lacom de mult, dar nu trebuie să uităm că riscurile financiare cele mai mari sunt de partea firmei de avocatură care preia acțiunea. Munca implicată este enormă. În plus, pentru a putea plăti salariile și costurile operaționale pe durata celor câțiva ani cât un asemenea proces poate dura, multe firme de avocatură apelează la investitori care, evident, așteaptă un profit – ce va fi plătit din suma obținută ca despăgubire. Prin acest mecanism situații care păreau de neîndreptat, devin remediabile și forțează coloși care se credeau de neatins să ia seama la problemele clienților lor. Pentru omul de rând n-ar fi de conceput să poarte un proces împotriva, să spunem, unei companii gigant cum este General Motors – compania, folosind avocați foarte dibaci, ar tegiversa procesul până când costurile ar deveni strivitoare pentru păgubaș și acesta ar renunța.

Aplicabilitatea acestor situații este multiplă în România și, cred eu, ar aduce enorm de mult bine cetățeanului de rând obligat să accepte multe înjosiri din partea celor puternici și mari. Știu că acest tip de procese au existat în România – de exemplu cel cu cei ce aveau în 1990 banii depuși pentru o Dacie – dar, în lipsa unei infrastructuri legislative, ele implică eforturi considerabile din partea omului de rând: crearea unei asociații, munca de aflare și convingere a păgubiților, taxa de timbru ș.a.m.d. Toate aceste eforturi, de obicei, se mută în curtea biroului de avocatură, simplificând viața păgubitului. De multe ori, pentru recuperarea pagubelor, o firmă de avocatură poate urmări toate părțile implicate în cauzarea pagubei.

Ca să exemplific cu o situație mai mult decât familiară românilor, mă voi referi la cazul Fondului Național de Investiții – FNI. În acel caz, sumele n-au fost recuperate în întregime pentru că societatea care gestionase acest fond nu mai era solvabilă. Totuși, FNI a beneficiat de garantarea depozitelor inițiale de CEC, lucru pe care-l menționau în materialele publicitare. Nu știu toate detaliile cazului dar mi se pare că o acțiune colectivă în justiție trebuia să numească și CEC-ul și Guvernul României, din poziția de unic acționar al CEC Bank, printre pârâți, pentru că sunt convins că mulți dintre investitorii FNI au fost induși în eroare de această susținere guvernamentală.

Un alt caz care-mi vine în minte și care mi se pare un bun candidat pentru o acțiune juridică de grup, este acela în care prin 2010 mulți ardeleni care și-au plătit factura prin bancă, s-au trezit deconectați de la energia electrică pentru că Electrica a pretins că nu a primit aceste plăți. Evident, oamenii se trezeau plimbați de la o firmă la alta, banca susținând că s-au făcut plățile către compania distribuitoare iar aceasta ținând-o pe a ei. Nu mai știu detaliile cazului și nu mai știu cum s-a terminat dar îmi amintesc câtă indignare mi-a stârnit citind că acelor deconectați li s-a cerut o taxă de reconectare. Sunt convins că o firmă de avocatură ar fi reușit să deslușească – în justiție, dacă nu mai devreme – cui îi aparținea responsabilitatea. Dacă banca și/sau compania de electricitate ar fi fost penalizate cu milioane de EU pentru această gafă, sunt convins că, măcar pe viitor, ar fi luat măsuri de prevenire, inclusiv angajarea unor specialiști adevărați, nu a fiului lui X sau a fiicei lui Y.

Aidoma s-a procedat într-un caz în care sunt, din (ne)fericire, implicat personal. În 2012 am investit – în fondul de pensie privat și din fondul de educație al fiului meu – într-o firmă care, deși nouă, părea inovativă și cu performanțe stelare. Am cercetat în detaliu Poseidon Concepts, cum se numea firma, inclusiv actele contabile și performanțele arătau a fi reale. După ce au mers câteva luni bine la bursă, au anunțat că de fapt au greșit în raportarea încasărilor – au trecut încasări preconizate dar n-au primit banii de la client. În felul acesta au supraestimat profitul brut cu peste… 90%. Evident, în urma știrii, stocul s-a prăbușit. Compania a ajuns în faliment peste noapte – de la peste 1 miliard capitalizare la bursă au ajuns sub 10 milioane. Un număr de firme, fiecare pe jurisdicția ei – Siskinds LLP fiind firma reprezentativă pe Ontario – au pornit un proces legal. De la firmă, direct, nu s-ar putea recupera mare lucru așa că Siskinds au cerut peste 600 de milioane de dolari de la National Bank of Canada – cei care i-au recomandat la listarea la bursă – și peste 600 de milioane de dolari de la KPMG – o firmă de auditare fiscală, care a semnat ca fiind bune actele contabile ale Poseidon Concepts. Personal, tot ce a trebuit să fac a fost să trimit (prin email) un sumar al numărului de acțiuni Poseidon Concepts, când au fost cumpărate și la ce preț. Procesul nu s-a finalizat și cred că dacă vom avea câștig, în mâna investitorilor va ajunge poate 35-40% din suma investită. Este însă o recuperare deloc neglijabilă iar, pe de altă parte, penalizarea va face National Bank of Canada și KPMG să fie mai atente pe cine susțin, lucru din care mi se pare că toți vom avea de câștigat.