Sunt destul de avansat în vârstă ca să-mi amintesc de lumea mică a comuniștilor. Totul gravita în jurul minusculului nostru dictator, Ceaușescu și a Partidului. Un sistem solar alcătuit dintr-o planetă măruntă, orbitând în jurul unei pitice roșii. În toată micimea noastră era însă și o rază de speranță – cu toții știam și acceptam cât de măruntă e lumea noastră și cât de mare este universul. Eram însetați de informație despre “univers” și devoram orice revistă, carte, documentar ce ne parvenea din lumea largă. Penuria de informație o făcea să fie la mare preț. Este trist că, acum, după 24 de ani de când pitica roșie a implodat, informația adevărată, cea după care tânjeam, s-a devalorizat. Zi după zi, pe măsură ce accesul la informație s-a lărgit, pe măsură ce cantitatea de informație a tins spre infinit, capitalismul balcanic în care România e blocată a favorizat informația măruntă, din ce în ce mai măruntă. Pretextul este că “asta doresc oamenii”. De cele mai multe ori, oamenii doresc ceea ce li se oferă pentru că nu știu sau uită că mai există atât de multe care ar trebui să li se ofere. Și chiar de-ar fi astfel – că oamenii își doresc știri mărunte despre tânărul care și-a ucis tatăl la beție, despre ce-a mâncat vedeta X pe litoral, oamenilor ar trebui să li se ofere și cele de care au nevoie. Ca să folosesc o analogie care va funcționa pentru părinți, copiii își doresc tort și înghețată dar un părinte responsabil le oferă acestea, cu mare moderație, abia după ce au trecut, cât de cât, prin ciorbă și prin felul doi.
Media în România (dar nu numai), se pliază la cel mai mic numitor comun. Sunt convinși că acolo sunt banii cei mulți și, oricum, nu contează. Un amic care a lucrat la un post TV de enormă audiență, când l-am interpelat de ce vestea morții lui Marques a fost difuzată abia după mașina răsturnată în șanț și tatăl ucis cu toporul de fiu, mi-a răspuns: Românii sunt proști. Crezi că au ei habar de cine este Marques? Pentru cursivitatea argumentului, să spunem că are dreptate. Vor fi ei mai deștepți, mai informați despre geniul lui Marques, incitați să-l citească dacă le vorbim mai mult despre sânii Oanei Zăvoranu?! Oricum, eu nu cred că în “românii sunt proști”, măcar și pentru faptul că ignoranța nu-i totuna cu prostia. Mediul, universului cetățeanului de rând, se îngustează zi după zi. A spune că nu ne modificăm ca să ne ajustăm mediului, este o dovadă de lipsă de realism, de negare a evidenței.
Desigur, există încă sclipiri – puține – de jurnalism adevărat dar puterea obișnuinței e cea mai mare forță din lume. Masochismul este sport național – decât să schimbe canalul mulți români preferă să rămână înjurând pe un post TV familiar care nici nu-i informează despre ceea ce contează, nu-i educă, nu-i înveselește. Oricum am da-o, bârfa, sordidul, senzaționalul, prin natura lor limitată, îngustă și ușor digerabilă vor fi întotdeauna mai atractive decât analiza lucidă, documentarea și educarea. În anul cât am fost în România am decis de la început că un documentar despre viața termitelor de pe Animal Planet e de preferat decât scuipăturile politice numite emisiuni de pe canalele principale sau, încă și mai rău, viața pseudo-vedetelor lumii noastre mici dar mondene. Cu toate acestea, nu de puține ori m-am trezit aninat câte 20 de minute într-un talk show penibil, ocupându-mi memoria cu problemele medicale ale lui Vasilica de la Strehaia sau cu câte kilograme și-a propus să slăbească regele țiganilor.
Vineri mi-a căzut în mână un ziar canadian – The Globe and Mail. Trebuie să mărturisesc că, înainte de a veni în România, eram nemulțumit cu media din America de Nord pentru maniera limitată în care reprezintă universul larg, mai ales presa scrisă și vizuală din US (după care s-a școlit cea românească). Acum, prin comparație, acest cotidian național mi-a părut că oferă o bogăție de informație. Pe prima pagină, descria în detaliu aberațiile apărute în criza Ebola – cum s-a trecut de la o ignorare absolută la o frică ilogică, cum Liniile Aeriene Sud-Coreene au oprit zborurile spre Kenya, aflată la minim 5000 km de cel mai apropiat focar de infecție. Tot pe prima pagină era prelucrat cazul “Robocalls” în care, în timpul alegerilor, 6700 de familii au primit un telefon automat (mesaj pre‑înregistrat) care îi trimitea la secția greșită. După aproape 2 ani de la izbucnirea acestui scandal, individul responsabil de “glumă”, un tânăr de 25 de ani, a fost găsit vinovat și riscă 5 ani de pușcărie, 5000$ amendă sau amândouă. Pe pagina a doua, o casetă numită “Un moment în timp” informa despre cum, pe 15 August 1985, lumea aștepta un mesaj conciliator de la președintele Africii de Sud la plenara partidului său și, în loc de asta, a primit o reafirmare a manierei dure de conducere care a prelungit apartheidul. În capul paginii a treia trona o analiză atentă a discursului lui Putin din Crimeea, modul în care a rejectat subtil incitațiile lui Jirinovski. Acest discurs indică disponibilitatea Kremlinului spre negocieri și aplanare. Tot pe această pagină se vorbea despre convoiul oprit la graniță și de cerința guvernului ucrainean de a se supune unei inspecții făcute de Crucea Roșie. Pagina se încheia cu cedarea lui Al Maliki care-și oferea suportul noului prim-ministru irakian – Al Abadi. Această mișcare, făcută sub presiune internă și internațională, pava drumul unui guvern de unitate națională, cu reprezentare pentru toate popoarele Irakului, care să detensioneze regiunea și să oprească ofensiva ISIS.
Pagină după pagină îmi dezvăluiau informație diversă – politică, economică, culturală -, din diverse părți ale lumii, analize detaliate care, întotdeauna, trec prin toate punctele de vedere, nu doar prin cele convenabile patronatului ziarului. Analiza revoltei din Ferguson, Missouri și răspunsul președintelui Obama ocupau, alături de o poză uriașă, paginile 6 și 7. De pe pagina 8 aflu detaliile ruperii barajului Imperial Metals din BC, o știre care face înconjurul mediului virtual românesc. Normal că are atâta popularitate pentru că, în formatul schematic și tendențios, susține un singur punct de vedere, și anume „Nu ne vindem țara” sau, indirect spus, „N-avem nevoie de investiții, n-am nevoie de industrie”. Bineînțeles și de ce urmările știrii nu se regăsesc în media românească – pentru că atunci știrea, blamările și învinovățirile ar deveni „gri” și asta nu se vinde atât de bine ca maniheismul. Compania aștepta, se pare, de câteva luni, permisul ecologic din partea guvernului ca să deverseze apa deja epurată; cum permisul nu mai venea și apa se acumula, se apucase să consolideze digul dar, în noaptea de 4 august, ploile abundente au distrus digul înainte de se putea termina lucrarea.
Legat de acest sentiment mixt de dragoste-ură cu care cetățeanul român tipic întâmpină corporațiile în secțiunea de economie (diferită de secțiunea din care prezentam știrile) un articol anunța: ”Profiturile corporatiste anunță sporirea locurilor de muncă”. Poate că din cauză că media își face datoria și scrie articole echilibrate și nu “senzaționale”, canadienilor nu le este frică de corporații și primesc pe oricine e dispus să le respecte legislația.
Șocat de varietatea și profesionalismul informației primite din The Globe and Mail, cu senzația proaspătă, am alergat la Adevărul.ro. Să mai povestesc ce am găsit? Un articol despre blindatele distruse de ucraineni – unul din acele articole care crează senzația unui război iminent pentru că “frica vinde”; și alte câteva știri importante dar schematic-raportate. În rest, păreri personale separate de “știri” morbide (o crimă cu toporul), inutile (cum și-a cerut prietena de nevastă un tânăr din Craiova) și mondene (despre o oarecare divă din România care nu mai e divă și cum își trăiește ea viața).
Nu este de mirare că lumea românului de rând se îngustează. Acest lucru se întâmplă atât de fluid și cu o complicitate de masă a poporului, încât e dificil de observat. Abandonați de cei responsabili, lipsiți de informație de substanță, de analize ample și deschizătoare de minți, oamenii se hrănesc și diseminează mai departe poveștile unei lumi mici, kafkiene, pe cât de simplistă, pe atât de înfricoșătoare atunci când e privită din afara sistemului. Povești despre comploturi teribile împotriva României și românilor, despre flacăra violet, despre ziua care n-ar fi de 24 ci de 16 ore, despre bicarbonatul de sodiu vindecător de cancer, despre bubulii ascunși undeva sub Tibet, despre energii misterioase – povești care, prin repetiție în spațiul restrâns, prin ecou, capătă puterea de adevăr. Adevărul unei lumi mici, închise înțelegerii.
