Cum înveţi în două ore ce trebuia să înveţi într-o lună de zile

Când eşti chiar stresat că nu mai ai timp, e clar că mintea nu mai primeşte. Orice ai face, Cola sau cafea, mai mult te stresezi. Nu mai încape. Nu doar pentru că e mult, dar mai ales pentru că totul trebuie să intre repede, ceea ce e un lucru imposibil. Sunt oare soluţii pentru o asemenea situaţie?
Sunt soluții interioare, cum ar fi să iți reamintești de ce ești acolo. Cine ești tu, ce vrei sa ieși pe partea cealaltă a acestei etape din viaţă. Ajută.
Apoi, e ce spune un profesor din America, anume că se învață cu… iubire. Si cu poezie. Carl Leggo. Iubirea şi poezia ajută la învățare. Cu drag, cu pace, cu bucurie. Am putea spune cu plăcere? Hai să rămânem la ușurătate, o relaxare care devine dragoste, pentru subiect dacă se poate, dacă nu pentru sensul acelui subiect pentru ce vrei tu să faci peste trei ani.
În fine, sunt soluții exterioare, e mica teorie a lui John Perry cu procrastinarea structurată. Când nu poţi face ceva greu, faci un To-do-List şi începi cu ce e cel mai uşor. Vine cheful mâncând… şi pentru ce e mai greu. (http://www.structuredprocrastination.com/)
Acum, o să iau cele trei de mai sus şi o să fac un fel de sinteză.
Ideea ar fi că în clipa în care renunţi la a face ce trebuia să faci, la a studia şi a citi, pentru că e prea mult, ei bine abandonezi totul. Pe bune, gata, ai renunţat.
Te ridici, îţi faci o cafea, ieşi puţin la geam, te uiti la stele.
Pui o muzica, te speli pe faţă.
Iar apoi mai revii puţin la computer sau la carte, cu o ţigară sau cu cafeaua în mână.
Ca şi cum ai avea în faţa ta o viaţă întreagă, începi să răsfoieşti distrat, relaxat, materialul. Ca şi cum urmează să te culci în următoarele zece minute, te mai uiti acolo din nostalgie, ca să închizi bine lumina şi computerul.
Şi incepi să îţi aduci aminte de ce înveţi de fapt sociologie, istorie, psihologie. Cum te vezi, de fapt, ca sociolog, istoric, psiholog. Care sunt sociologii care îţi plac, cu adevărat. Ai putea fi ca ei. Eşti, deja, ca ei.
Începi să pui notiţe, să citeşti, ca şi cum ai face inventarul unei bătălii pierdute. „Cum ar fi fost să fie”.
Şi începi să citeşti cu drag, pentru tine, ca şi cum ai citi pentru tine, ca şi cum ai citi aşa cum ai vrea tu să citeşti sau aşa cum crezi tu că trebuie să citească oamenii de fapt pe lumea asta, daca lumea nu ar fi nebună. Cu „dat voie să faci legături, asocieri, căutări pe Net”, cu reveniri, călătorii de 5 minute mii de leghe prin zări, în rimtul firesc al interesului tău spontan pentru lume, viaţă şi cuvinte.
Şi revii pe firul foilor, cursurilor, spre pasajele cele grele, blocante, care parcă acum sună altfel. Sau se leagă altfel.
Încet, şi cu dragoste, mai bine aş spune cu mândrie: mândria anului în care eşti sau a vârstei intelectuale pe care o ai. O mândrie, pace, interes personal, toate astea amestecate intr-un ceva care oferă o plăcere a minţii.
Şi revii pe firul lui To-Do-List, revii în joc. Dar nu linear, cum spune domnul de mai sus, ci ca într-un imens cerc. Dai un tur peste toate linkurile, conceptele, datele, foile pe care înainte le strângeai cu transpiraţie între degete. Dai un mare tur, o mare roată, uneori insistent, alteori doar o atingere, printre toate cele care trebuiau atinse. O scanare a materiei, ca din elicopter.
Apoi revii, mai dai o roată.
Te mai plimbi, revii, ca o pasăre care îşi adună încet încet propria coroniţă de crenguţe pentru cuib şi care, iată, încep să se ţină una de alta.
E Cercul Destinderii. Cercul zen. Cercul invers cercului Stresului. Cercul corect cu care destinzi mintea si astfel o deschizi, şi pătrunzi, pe neaşteptate dar mult mai sigur, poate chiar cu amintiri pentru restul vieţii, în ideile, cuvintele, afirmaţiile şi istoria din faţa ta.
Sunt şanse ca metoda asta Zen să ducă undeva. Cel puţin la fel de sigur ca faptul că… altfel, stresul va deveni în scurt timp infernal şi o să ratezi absolut tot.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *