De ceva timp, există obiceiul de a considera că istoria modernă în Orientul Mijlociu, ca şi în alte părţi ale lumii, începe odată cu impactul Occidentului sau, mai specific, al imperialismului european – apariţia, răspîndirea sa şi procesele de trans¬formare pe care le a iniţiat. Nu există însă un consens în ce priveşte momentul acestui impact. Pentru unii, este vorba despre sosirea expediţiei franceze în Egipt în 1798; pentru alţii, despre tratatul dezastruos de la Kuciuk Kainargi, impus de Rusia victorioasă Turciei învinse, sau despre înfrîngerea definitivă a turcilor sub zidurile Vienei în 1683.
Civilizaţia musulmană era, potrivit propriei percepţii, definită de religie. Lumea civilizată era Dar al Islam, Casa Islamului, toate teritoriile pe care prevala dreptul islamic şi care aveau o cîrmuire musulmană. Era înconjurată din toate părţile de Dar al Harb, Casa Războiului, locuită de infideli care încă nu acceptaseră credinţa musul¬mană sau nu se supuseseră stăpînirii musulmane. Din perspectiva musulmanilor totuşi, aşa cum se reflectă în scrierile geografice şi istorice, exista o diferenţă clară între aceste regiuni de dincolo de frontierele Islamului. La estul şi la sudul lumii islamice locuiau tot felul de popoare, unele civilizate, de la care se puteau învăţa multe lucruri utile; altele erau barbare. Totuşi, nu existau nici un concurent serios al islamului ca credinţă şi nici un rival serios al califatului islamic ca putere mondială. Diferiţii infi¬deli, atît civilizaţi, cît şi barbari, erau consideraţi capabili să înveţe, potenţiali recruţi ai lumii islamice şi, într adevăr, aceasta a fost soarta multora dintre ei.
De la est nu venea nici o ameninţare. Marile civilizaţii ale Chinei şi Indiei nu au fost niciodată o provocare serioasă şi cu atît mai puţin o ameninţare la adresa lumii islamice. Singura mare invazie păgînă dinspre răsărit, cea a mongolilor, în pofida impactului său teribil, a fost în cele din urmă absorbită prin convertirea şi asimilarea cuceritorilor înşişi, care au devenit o componentă – şi chiar una importantă – a lumii islamice.
Bernard Lewis, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariţia creştinismului pînă în prezent
Traducere de Lucian Leuştean,Polirom, 2014
O situaţie radical diferită s a impus la frontierele vestice sau, mai exact, nord ves¬tice ale Islamului, în teritoriile creştinătăţii europene, atît greceşti, cît şi latine. Aici musulmanii au identificat pe bună dreptate un rival – o credinţă mondială, cu un sentiment al misiunii foarte asemănător cu al lor, ai cărei adepţi considerau şi ei că sînt deţinătorii revelaţiei finale a lui Dumnezeu, avînd îndatorirea de a o transmite întregii omeniri. Iar în creştinătate, ca şi în lumea islamică, această convingere şi a găsit sprijin militar şi politic prin crearea unor regate puternice, apoi a unor mari imperii, care s au folosit de războaie şi de alte metode pentru a şi promova cauza. Cu timpul, creştinul a ajuns să fie infidelul par excellence, iar Europa creştină arhe¬tipul Casei Războiului. Musulmanii îi respectau într o anumită măsură pe bizantini, în care i au văzut pe moştenitorii Greciei antice şi ai Romei creştine. I au respectat, dar nu s au temut de ei, deoarece relaţia îndelungată dintre Islam şi Bizanţ a fost în principal povestea retragerii bizantine, finalizată prin cucerirea de către turci a Constantinopolului în 1453. În primele secole ei nici nu s au temut de infidelii bar¬bari din nordul şi vestul Europei, nici nu i au respectat, considerîndu-i nişte primi¬tivi ciudaţi, care nici nu îi ameninţau, nici nu îi atrăgeau şi care puteau fi folosiţi doar ca robi. Această percepţie a început să se schimbe odată cu contraatacul creş¬tinilor apuseni – recucerirea sudului Italiei şi a Peninsulei Iberice, precum şi reve¬nirea armatelor creştine în Levant în timpul cruciadelor, în tentativa finalmente eşuată de a recuceri locurile sfinte ale creştinismului.
În primii o mie de ani sau chiar mai mult ai îndelungatei confruntări dintre cele două sisteme mondiale, musulmanii, în ansamblu, au deţinut supremaţia. Au suferit şi eşecuri – s au retras temporar din cauza sosirii cruciaţilor în Levant şi permanent din Spania, Portugalia şi Sicilia. Dar acestea au fost compensate cu prisosinţă de înaintarea turcilor în sud estul Europei şi de crearea unei noi puteri musulmane pe teritoriu creştin, care pentru o vreme a ameninţat chiar inima Europei.
Relaţiile sociale şi culturale dintre lumea europeană şi cea islamică pot fi identi¬ficate înainte de cruciade şi s au dezvoltat pe mai multe paliere după acestea. Contribuţia islamică la evoluţia Europei este enormă, atît prin creaţiile, cît şi prin împrumuturile sale – prelucrate şi adaptate – de la civilizaţiile antice din estul Mediteranei şi de la culturile mai îndepărtate din Asia. Ştiinţa şi filosofia greceşti, păstrate şi perfecţionate de musulmani, dar uitate în Europa; cifrele indiene şi hîr¬tia chinezească; portocalele şi lămîile, bumbacul şi zahărul şi o serie întreagă de plante împreună cu metodele lor de cultivare – toate acestea sînt doar cîteva dintre nenumăratele lucruri pe care Europa medievală le a învăţat sau le a preluat de la civilizaţia mult mai avansată şi mai sofisticată a lumii islamice mediteranene.
