Sărbătorile creștine și construcțiile identitare musulmane

Manifestările extremismului justificat în idiom islamic au fost posibile nu doar în virtutea anumitor contexte politice, ci și pornind de la conturarea relativ recentă a unei epistemologii islamice simpliste, așadar extrem de seducătoare și nocivă. Această paradigmă epistemică exhibată prioritar în cadrul curentului salafit neotradiționalist a infuzat adesea, din perspectivă metodologică, mai mult sau mai puțin conștient, și alte orientări islamice contemporane care teoretic își doresc să constituie alternative mai benefice și complexe ale salafismului. Un element specific acestei strategii salafite generalizate îl constituie tratarea Coranului și a sunnah-ei (tradiția Profetului) ca normativități în sine, evidente și transparente. Altfel spus, verdictele islamice (nu doar cele salafite, ci, prin contaminare, chiar și, nu tocmai rar, sunnite, șiite sau sufite) curg implacabil și inatacabil pornind de la simpla citare a unui verset sau a unui hadith (relatare profetică); textul sacru ființează limpede și independent de interpret, analizele raționale maculează înțelegerea facilă și imediată a textului, iar problematizarea etică este respinsă ca o perversiune subiectivă a celui care riscă să devină nesupus, anume, nemusulman, dacă își permite să investigheze critic legea din perspectiva moralei. Individul trăiește într-o lume nenuanțată și riguros organizată, în care totul este alb sau negru, bun sau rău, permis sau interzis în baza unor certitudini textuale infailibile. Jihadistul din Statul Islamic nu a citit hermeneutică, nici măcar exegeze islamice premoderne; noua sa divinitate îmbrățișată cu patos și devoțiune oarbă nu e Allah, ci dihotomia și ierarhia, musulmanul construit astfel arogându-și întotdeauna termenul superior, dominant și luminos. Nu e de mirare că acest tip de musulman ‒ există nenumărate, diverse modele identitare, dar aici discutăm doar despre acest prototip foarte vizibil și vocal în această perioadă a sărbătorilor creștine sau „occidentale”‒ nu poate relaționa cu Celălalt, oricare ar fi el – nemusulmanul, femeile sau alți musulmani care împărtășesc perspective diferite – decât de pe poziții virtuos arogante.

Cea mai absurdă, grotescă și cretină manifestare a mentalității sus-menționate o reprezintă explozia de avertismente pioase, „islamice”, despre cum ar trebui sau nu ar trebui să te comporți ca musulman invadat de … sărbătorile creștine. Unele pagini de facebook sau forumuri islamice palpită apocaliptic, terifiate de ignoranța musulmanilor care – și aici avem diferite categorii în funcție de orientările islamice asumate – ar putea fie să le ureze creștinilor un Crăciun fericit, fie să participe alături de creștini la o masă festivă, fie să-și aducă un brăduț în casă sau să le ofere copiilor cadouri, fie, apostazia absolută, să sărbătorească de-a dreptul Crăciunul și/sau anul nou, alături de nemusulmani. Toate acestea, în mod nediscriminativ, suntem informați, înseamnă „a renunța la credința islamică”, a inversa o ierarhie naturală prestabilită ‒ „islamul e religia ce trebuie urmată și nu cea care îi urmează pe alții”, pedeapsa imitării fiind cea a focului etern, pornind de la principiul cel mai des invocat în această perioadă, sub forma unui hadith înțeles, așa cum explicam, ad litteram și invocat pentru a decapita instant orice posibil argument al interlocutorului: „Cine se aseamănă cu un popor va face parte din el în ziua judecății.” Nu contestăm aici reamintirea tabuurilor culinare specifice musulmanilor (în special prohibiția de a nu mânca porc și de a nu bea alcool); modelul dobrogean de conviețuire ne-a demonstrat că musulmanii și creștinii pot foarte bine participa reciproc la sărbătorile creștine sau musulmane, cu respectarea interdicțiilor de bază specifice fiecărei religii, însă aceste ajustări rezonabile nu justifică prin nimic fobia urărilor de bine adresate celor de altă religie sau damnarea indubitabilă a musulmanei/musulmanului cauzată de acceptarea invitației de a sărbători alături de familia, prietenii, vecinii, colegii nemusulmani un eveniment specific credințelor lor.

Detaliind foarte rapid, la nivelul comunităților eterogene de musulmani din Romania, remarcăm următoarele tendințe, desigur, în urma unei inerente schematizări și generalizări (variațiile există și sunt explicabile prin raportarea la alte determinații sectare, naționale, istorice etc). În cadrul comunității turco-tătare sunnite hanefite există deja o tradiție de a-i felicita sau de a le oferi daruri creștinilor, de a participa, atunci când sunt invitați, la sărbătorile creștine; Muftiul vizitează sistematic bisericile și participă la diferite evenimente religioase creștine. Musulmanii veniți din alte spații musulmane și convertiții adoptă diferite atitudini dintre care le vom menționa doar pe cele rezultate din intersectarea aparte cu variabila confesiunii islamice asumate. Sunniții din această categorie adoptă diverse atitudini, care pot fi regăsite și la celelalte grupuri menționate mai jos (sufi-și’a sau salafi). Reproducem totuși aici opțiunea unui grup suunit dominant care permite felicitările specifice și oferirea de daruri creștinilor în condițiile în care nu există, prin aceasta, nici o recunoaștere explicită sau implicită a credințelor creștine și în măsura în care sunt justificate de interacțiunea socială, dar interzice celebrarea alături de creștini a sărbătorilor lor sau imitarea diferitelor obiceiuri neislamice (împodobitul bradului etc), motivul invocat fiind acela al pierderii identității islamice și al pervertirii credințelor. În general, la nivel de asociații, musulmanii sunniți centrați pe perspectiva sufită și cei șiiți felicită oficial creștinii și promovează verdicte mai relaxate în ceea ce privește sărbătorirea alături de creștini, considerând că simpla participare, în măsura în care individul respectă regulile islamice de conduită, nu reprezintă o asumare a credințelor neislamice, ci un comportament moral firesc de interacțiune umană.

Grupările salafite sunt cele mai vehemente, agresive și vizibile în această perioadă și interzic orice implicare în sărbătorile neislamice, de la simplele urări la prezența musulmanului/musulmanei convertit/e alături de familia creștină cu ocazia evenimentelor sale religioase importante. Sursa acestei opțiuni puritaniste fundamentate de sentimentul propriei supremații religioase rezidă, parțial, în abordarea legalistă identică a problemelor legate de muamalat / relațiile sociale (sferă în care totul este permis cu excepția a ceea ce este explicit interzis în sursele textuale sau prin consens) conform regulilor specifice din aqidah / adorare și credință / ibadat unde domină principiul: totul este interzis cu excepția a ceea ce este explicit.

Această isterie de sezon este paradigmatică pentru modalitatea în care a fost modelată înțelegerea textului coranic în condițiile repudierii sau marginalizării rolului eticii, misticii și al filosofiei în exegeza islamică. În clipa în care unii musulmani au considerat că au nevoie de un verdict islamic de specialitate pentru a li se permite să fie pur și simplu umani, bazele așa-zisului Stat Islamic, în varianta sa actuală, monstruoasă și atroce, au fost deja create, iar respectiva formațiune politico-religioasă va continua să existe, sub această formă sau în altele, câtă vreme moralitatea nu-și va (re)dobândi centralitatea în abordarea mesajului considerat divin.

2 Comentarii

  1. Articol bun si la momentul potrivit. Sunt după o disputa cu un brav internaut care credea, cu devotament, ca «toate religiile sunt bune» (discutia era despre despre initiativa musulmana de a canta cantice de Craciun, in moschei, la Dresda). Nu intelegem in spatiul «crestin» ca NICIUN gest al Islamului fața de ceilalți, («asociatori» si «infideli») nu e de luat ca monedă sunatoare, tocmai in virtutea dogmei. Nicio «hermeneutica» nu poate schimba minciuna PRESCRISA ca strategie de convietuire, in adevar. Al doilea: sa ne uitam și in curtea noastra. Care era acuzatia la adresa mitropolitului Corneanu? Ca renunța la «credinta stramoseasca»…

  2. Articolul denota un grad de cunoastere cu aplecare atenta a problematici fundamentalismului islamic miltant/extremist. Autoarea intelege atentia justificata a intregi opinii publice indreptata spre aceasta tema.
    Scrierea insa „pacatuieste” prin un grad mai dificil de accesibilitate, eu incercand sentimentul ca a fost conceput pentru anexare la CV personal si asa bogat al doamnei Alina Isac Alak.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *