Celeritatea cu care unii prescriu reţete maniheiste pentru hibele societăţii în care trăim scandalizează şi invită intelectul uman să iasă din starea de apatie sau de indiferenţă atotsuficientă. O constatare care degajă pesimism datorită potenţialului recurent al istoriei, dar şi optimism căci, nimic nu are efect mai consctructiv decât iminenţa unui „îngheţ” moral.
Sfârşitul regimului comunist şi „democratizarea” peste noapte a României au deschis un drum al tranziţiei însoţit de o serie de probleme pe care societatea românească a mileniului al treilea trebuie să le rezolve cu calm, făcând apel la raţiune şi la moderaţie. Doar pentru că avem o clasă politică a cărei probitate morală lasă de dorit nu înseamnă că soluţia este să nu mai mergem la vot şi nici să ne batem cu pumnul în piept că oricum votul individual al fiecăruia nu schimbă nimic. Drept consecinţă, strigăm „jos clasa politică coruptă”, după care considerăm că am găsit antidotul însă, din păcate, ceilalţi sunt orbiţi de demagogie politicianistă. Dacă şi ceilalţi şi-ar da seama!
O asemenea regie este des întâlnit, însă, ca orice fabulaţie devenită clişeu, este pur şi simplu sterilă. Deşi un „sâmbure de adevăr” nu poate fi exclus în totalitate, ar trebui să fim conştienţi că un asemenea „antidot” este ineficient pentru că nu ţine cont de regulile practice ale sistemului politic, speculând latenţa spiritului de frondă şi înflăcărând cea mai obscură latură a imaginaţiei umane, latura conspirativă.
Fabulaţia poate fi cosmetizată şi mai mult dând vina pe politicieni şi pentru ineficienţa economiei româneşti. Sistemul economic autohton nu suferă datorită absenţei unui proiect societal temeinic la care fiecare dintre noi ar trebui să contribuie măcar declarativ, ci din cauza lăcomiei unor oameni de afaceri şi a complicităţii clasei politice. Asemenea cazuri au exista şi, din păcate, încă vor mai exista, însă asta nu înseamnă că cetăţenii sunt scutiţi de a-şi demonstra atitudinea solidară faţă de imperativele socio-economice ale comunităţii. În acest sens, valorile asumate conştient ar trebui să fie cea a iniţiativei antreprenoriale, a concurenţei corecte şi cea muncii oneste. O formulă proclamată de mulţi însă pusă în practică de puţini! Şi când alegi să nu dai vina pe conducători pentru probleme din ţară, iei în considerare posibilitatea emigrării. Raţiune, respect şi responsabilitate, nu alta!
Iar când nemulţumiţii sunt mulţi apar şi „salvatorii” cu retorica lor demagogică şi populistoidă. În acest context, ideologia găseşte teren fertil pentru a se dezvolta, în special cea cu iz revoluţionar. Elaborând sofisme mai mult sau mai puţin complexe, „salvatorii” pretind că îi identifică pe cei consideraţi a fi vinovaţi şi îi prezintă opiniei publice ca atare. Latura conspiraţionistă a minţii umane este cea folosită pentru a înflăcăra spiritele, iar până la derapaje violente mai este doar un pas, după cum istoria secolului al XX-lea a putut să consemneze. Extremismele de tot felul pot reveni oricând dacă nu învăţăm din lecţiile trecutului şi mai ales atunci când preferăm comoditatea soluţiilor cu osatură mentală rigidă.
Asemenea scenarii sunt plauzibile de fiecare dată când alegem să dăm vina pe altcineva, în loc de a reflecta şi de a ne informa corect asupra problemelor cu care ne confruntăm fie individual, fie ca membri ai cetăţii. Reflecţia presupune sensibilitate analitică, apetit ideatic, cotidianitate gândită sau măcar disponibilitate pentru dialog. Iar când nu suntem dipuşi la un asemenea efort, alegem comoditatea maniheistă, alegem să aruncăm anatema asupra unui „ţap ispăşitor” semnalat direct sau indirect de către falşii profeţi sau „doftori”. Acelaşi raţionament, aceeaşi „doftorie” aplicată mereu expeditiv şi monologat. „Toate-s vechi şi nouă toate/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate” ne îndemna poetul, deci haideţi să nu ne plafonăm sau să ne complacem în vreun fel de hibernare morală sau mintală, haideţi să nu alegem căldura confortului şi deci a complicităţii la posibilile derive istorice!