Ce face tînăra campioană de tenis, Simona Halep, nu e doar sport, nu e numai sport de înaltă performanţă şi de mare clasă, nu e numai victorie în sine la cel mai înalt nivel. E şi cultură – şi, în cadrul acesteia, este etică rotundă, solidă prin pilde repetate.
Deşi, în privinţa numărului de turnee cîştigate, 2013 este un an mai bun decît 2014, ca performanţe în sine, cele din acest an reprezintă, pînă acum, vîrful carierei domnişoarei Halep. La finele anului trecut, în clasamentul mondial, ea era pe poziţia 11; anul acesta va termina, în mod sigur, pe locul al treilea, după ce a stat cîteva luni bune pe treapta a doua a podiumului mondial. 2014 este şi anul în care, întrucît performanţele tind către maximum şi întrucît expunerea publică a Simonei Halep este – în chip firesc şi inevitabil – foarte mare, se văd cel mai bine elementele care transcend sportul în sine şi care se hrănesc din ceea ce spuneam mai sus că reprezintă o consistentă etică, marcată prin multe exemple de acest fel.
Am urmărit-o, recunosc, cu mare atenţie pe această sportivă de un an şi jumătate – nu, desigur, ca un specialist în tenis (ceea ce nu sînt şi nu voi fi) şi nici ca un om meschin-interesat – aşa cum e cazul cu multe nume ale vieţii noastre publice, dornice să vampirizeze gloria şi excelenţa domnişoarei Halep. Am urmărit-o şi cu bucurie, dar şi cu conştiinţa faptului că sîntem martorii unui fenomen extrem de rar pentru spaţiul public românesc. Unul despre care, cu admiraţie şi cu măsură, cred că e important să vorbim. E important că se întîmplă şi e important pentru noi, restul, că el există.
La începutul anului, cînd amploarea fenomenului Halep (un fenomen, mă grăbesc să adaug, în sens larg, generos cultural) avea alte date decît are acum, am publicat o tabletă în care am enunţat,făcînd uz de un exces retoric bine-căutat, două trăsături ne-româneşti, probate constat şi fundamental, în jocul şi în atitudinea tinerei sportive. Dacă e să nuanţez acum, aş spune că aceste două date esenţiale sînt nu neapărat ne-româneşti, ci foarte rar de găsit în această zonă, printre cei care compun elita sportului şi nu doar a sportului. Pe de o parte, o voinţă extraordinară – un fel de nu ceda chiar şi cînd totul pare pierdut, un mod de a reveni cu graţie după o prabuşire. Ceea ce înseamnă, tradus, o imensă forţă interioară, multă încredere de sine, conştiinţa unei valori superioare. Pe de altă parte, o mare şi constantă bucurie care îi însoţeşte jocul Simonei Halep. Un mod a trăi plenar, cu bucurie – clipa, momentul, jocul, victoria.
Pe lîngă datele native şi cele cultivate de mare sportivă – aşadar, voinţă plus bucurie. E corect despre Simona Halep, dar, în lumina faptelor, e prea puţin. E esenţial, aşadar, să completăm cu acele elemente – de domeniul evidenţei – care dau, acum şi mai clar, un profil de excepţie. Inclusiv, cum spuneam la început, un profil moral de excepţie.
Mai întîi, un scurt remember: în turneul suprem al anului pentru circuitul profesionist feminin, dacă ar fi jucat murdar, Simona Halep ar fi avut, cel mai probabil, o altă finală, deci şanse să întrunte în ultimul act al Turneului Campioanei o sportivă, teoretic, mai uşor de învins decît Serene Williams. Ştim cu toţi deznodămîntul: a ales să joace corect, contrariind numeroşii admiratori ai Contelui Blatula, dînd – fără să îşi propună – de pereţi cu tot felul de inşi care se hrănesc cu resturi de cultură şi cu munţi de teorii ale conspiraţiei. A pierdut marea finală, dar a cîştigat respectul multora şi, îmi place să sper, a pus pe gînduri multă lume din România.
Clişeistic, e la îndemînă să spui-să scrii că Simona Halep ştie să piardă. Mai cuminte e, poate, să spui că nu se teme să joace corect. Să fie corectă. Să fie cinstită. Să fie generoasă – şi cu sine şi cu adversarele. Să iasă din colivia unor calcule meschine şi să privească, împăcată, spre ceea ce e demn, frumos, luminos în sport.
Să adunăm acum: bucurie, voinţă, încredere, corectitudine, generozitate, discreţie, curajul de pierde, optimism. Din nou: voinţă, încredere, corectitudine, generozitate, discreţie, curajul de pierde, optimism. Nu e doar sport asta, nu e doar despre sport. E mult mai mult. E cultură, e etică.
E ceva adînc şi benefic înşurubat în fiinţa acestei domnişoare – cu privire luminoasă şi cu o forţă interioară incredibilă. Simona Halep ne dă, cu fiecare lună în care stă, splendid, firesc şi extraordinar de fapt, sub reflectoarele faimei sale binemeritate – ne dă o mare lecţie despre viaţă. Ne-o oferă gratis şi ne invită să o repetăm. Nu prin vampirizare, nu prin pasivitate, nu cu selfies. Ci fiecare în felul său, reproducînd, după puteri: , voinţă, încredere, corectitudine, generozitate, discreţie, curajul de pierde, forţa de a construi, optimism.
