Paranteză – fără vreo legătură cu tema acestui articol, dar direct legate de autorul cărţii care a provocat acest articol, cîteva fraze, prea puţine poate: am fost la multe dintre evenimentele publice – lansări, conferinţe, dezbateri – la care a participat Domnul Neagu Djuvara. La majoritatea dintre acestea, cu precădere cu ocazia lansarilor de carte – fie de tîrg de carte, fie de librărie – domnul Djuvara vorbea în picioare. Spunea uneori ceva de genul „cu permisiunea dumneavoastră, voi sta în picioare în faţa dumneavoastră”. Vorbea, vorbeşte de fapt, minute bune, în picioare în faţa publicului domniei sale. O face într-un mod încîntător. Memorabil, şarmant, încîntător. Şi are cu mult peste 90 de ani. Eu cred că aceasta este una dintre cele mai elegante forme de respect. Nu cred – sînt sigur de asta…
Există o carte mică (de o sută şi alte doar cîteva pagini) a domnului Neagu Djuvara care problematizează cu privire la ceea ce ni se pare uneori că trăim în aceste vremuri de maru turbulenţe politico-sociale interne şi internaţionale – anume, un fel de declin al civilizaţiei, lent, dar neîndurător în fond. Ea a apărut în 2008, ca o versiunea lărgită a unei conferinţe publice pe care marele istoric a ţinut-o pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în 2006. Cartea se cheamă „Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991)”.
Mai întîi, Neagu Djuvara desenează o schiţă de interpretare la nivel macro-istoric. Vorbind, în trena lucrării sale de doctorat, dar şi a altor lucrări de istorie care au asemănări de familie cu teza de doctorat a domniei sale şi care au şi inspirat-o, de altfel, vorbind, aşadar, despre ciclicitatea istoriei, discută, inevitabil, despre civilitaţii istorice. Indică 12 asemenea civilizaţii („unităţi de civilizaţie” le spune istoricul) şi, anticipînd un raspuns afirmativ la nedumerirea sa, se întreabă daca nu cumva „procedînd la o comparaţie între toate acele unităţi identificate, să vedeme dacă ele nu prezintă, toate, uimitoare similitudini în desfăşurarea lor , îngăduidu-ne să specificăm care sunt acele constante variabile care apar la toate”.
Pe scurt, o civilizaţie, în vocabularul lui Neagu Djuvara, înseamnă a) „o arie geografică relativ întinsă pentru vremea cînd au apărut, îmbrăţişînd mai multe etnii sau mai multe state organizate; b) „o anumită unitate în moravuri, în tehnici, în arte, în credinţe”; c) un parcurs foarte asemănător „cu privire la aceleaşi scheme de evoluţie politică”. În privinţa fazelor de evoluţie politică (termenul de „politică” trebuie luat într-un sens foarte general), există, conform istoricului, o succesiune în care sînt relevante următoarele aspecte: 1) faza „larvară” – „anumite triburi sau neamuri sînt animate deodată de o energie, de un dinamism care le îndeamnă să intre în contact, cel mai adesea violent, cu alte grupuri, alte culturi, pe care le copleşesc, creînd un nou amestec”; b) faza „de formare” – care corespunde naşterii şi consolidării „unui nou model de structură socială” şi a unui „nou stil comun în gândire şi artă”; c) faza de „înflorire” – moment istoric în care „expansiunea e la culme şi creativitatea artistică e mai bogată ca oricînd”, dar şi în care începe d) faza de „luptă pentru hegemonie” – „cînd principalele unităţi statale înfiripate în acel spaţiu îşi dispută întietatea, fiecare regat strîduindu-se să rămînă singur dominator, să fie singur imperial”; e) faza „imperială” – „cînd un singur competitor i-a învins pe toţi ceilalţi şi-şi asigură dominaţia pe tot întinsul acelei culturi, în general pentru mai multe sute de ani”.
Foarte interesantă, pătrunzătoare şi memorabilă este observaţia domnului Djuvara cu privire la actorul marginal, excentric – cel care ajunge să facă mutarea decisivă şi în beneficiul propriu într-o competiţie pentru hegemonie. Cei care, în confruntarea intra-civilizaţională, cîştigă lupta decisivă sînt, în multe privinţe, spune domnul Djuvara, marginali, ex-centrici. Ultimii, în această serie de învingători care par că răspund şi că se supun unor legi înalte, oarecum nepămîntene, sînt Statele Unite ale Americii. SUA sînt liderul suprem la zi, spune Neagu Djuvara, rezultat în urma ultimei confruntări civilizaţionale – un lider care a avut de dus nu doar Două Războaie Mondiale, ci şi un altul, mult mai lung, mai asimetric, mai sofisticat (pentru că nu întotdeauna cu armele!) decît cele clasice – o confruntare cu URSS – Rusia care a durat pînă către 1991 şi pe care SUA l-a cîştigat în mod evident.
Cînd avansează teza, seducător şi abundent argumentată, că SUA sînt ultimul mare – dar nu şi cel din urmă, căci istoria nu s-a oprit, în ciuda unor exaltări hermeneutice contextuale – cîştigător al confruntărilor civilizaţionale, Neagu Djuvara face şi o amplă reverenţă retorică unui om cu adevărat vizionar, şi nu doar în această privinţă. Şi anume, lui Alexis de Tocqueville, cel care, cu aproape un secol înainte ca lucrurile să fie clare în această privinţă, a intuit că SUA vor juca un rol imens în geopolitica mondială şi că o vor marca în chip decisiv.
Ce va fi mai departe? – e tema ultimelor pagini ale acestei pasionante cărticele. Odată ce am formulat această întrebare – „ce va fi?” – ajungem, astfel, şi la ţesătura ideatică prin care arhitectura acestei cărţi se leagă, cum sugeram şi la începutul textului, de problematica la zi a viitorului imediat şi mediu al omenirii – serios pusă la încercare de turbulenţele tot mai dese şi mai ample ale ultimilor ani. Neagu Djuvara încearcă să răspundă la această întrebare; ne oferă, mai precis, răspunsul său la această provocare – după ce, desigur, îşi ia necesarele precauţii metodologice. În rezumat: întrucît cartea în discuţie nu e o operă de filosofie istoriei (deci, nu trebuie să se rezume doar la analiza trecutului, pentru a face proiecţii doar asupra prezentului) şi pentru că ea este un „eseu”, şi anume, „un eseu de politologie”, nu îşi poate refuza rolul – uneori plăcut, deşi cu multe riscuri la purtător – de „gîcitor”. Aşadar- ce va fi? Neagu Djuvara e prudent, chiar sceptic cu privire la faptul că hegemonia americană va cuprinde întreaga lume. China, India şi lumea musulmană sînt piedici aproape insurmontabile în faţa unui proiect de hegemonie absolută. Apoi, si aici e foarte interesant ceea ce între-vede Neagu Djuvara: „apar mai multe simptome, care ar fi semnul că hegemonia americană nu poate fi de lungă durată”. Compoziţia etnică, ritmul extrem de fluid de modificare a castelor care deţin puterea, precum şi – amănunt care nu ar semnala, la o primă vedere, îngrijorare – o formidabilă efervescenţă ştiinţifică şi culturală care apare, de regulă, pe finalul dominaţiei unei civilizaţii – sînt, sugerează Neagu Djuvara semne ale declinului. La ele se adaugă şi o derută a tineretului – care se revoltă „din ce în ce mai des şi din ce în ce mai haotic împotriva oricăror orînduieli tradiţionale”.
Viitorul este deschis, sugerează venerabilului istoric – dar, inclusiv pentru faptul că e deschis, el poate fi şi sumbru şi cu mult haos inclus. Semne sînt deja – destul de multe.
