Din păţaniile studentului român

Într-o bună zi, studentul român s-a hotărât să mai obţină încă o diplomă, una care să îi permită să  predea într-o şcoală dacă i se va oferi vreodată ocazia. Mânat de idealismul său de nestrămutat,   s-a gândit că este de datoria sa ca, măcar pentru o vreme, să împărtăşească şi altora din cunoştinţele pe care le-a dobândit după atâta muncă şi că ar fi de-a dreptul descalificant să nu poată face asta doar pentru că îi lipseşte un petic de hârtie.

Prin urmare, studentul român a reuşit să îşi facă timp într-o vineri, pe la prânz, pentru a pune o simplă întrebare la secretariatul instituţiei eliberatoare de petice de hârtie: se mai fac cursurile care îl interesau ori trebuie neapărat să se înscrie la un nou program de masterat pentru a avea apoi privilegiul de a preda?

La intrarea în instituţia depozitară a râvnitelor patente de magistru a fost avertizat deja de gardian că nu îi va deschide nimeni la secretariat, dar studentul român nu s-a descurajat, animat de ţelul său altruist. „Sigur exagerează paznicul”, şi-a spus el şi a mers hotărât nainte.

Nu mică i-a fost mirarea studentului român când s-a încredinţat că gardianul îi zisese adevărul gol-goluţ, fără nici cea mai mică deformare: ambele uşi de acces în secretariat erau încuiate pe dinăuntru, de unde se auzeau glasurile ferme ale unor femei. Contrariat, studentul român a bătut câte o singură dată la fiecare uşă, dar nu s-a întâmplat nimic. Abia atunci a observat că pe una dintre uşi era afişat un anunţ care îi avertiza pe temerari că vinerea nu este program cu publicul şi că nu are niciun rost să insiste pentru că nu vor primi niciun răspuns.

Studentul român a fost fără doar şi poate puţin descumpănit: chiar dorea să obţină un răspuns la unica întrebare care îl frământa şi pe deasupra îi părea rău de timpul pierdut. Pe de altă parte, nu putea să nu admire hotărârea secretarelor de a face orice pentru a munci vinerea la prânz fără a fi întrerupte de cine ştie ce zănatici. Ce abnegaţie, ce devotament! Claustrarea aceasta voluntară a unor femei obişnuite l-a mişcat profund pe uşor impresionabilul student român care credea că asemenea exemple de eroism nu se mai găsesc decât în filele prăfuite ale cărţilor de istorie.

Înainte de a pleca, studentul român s-a simţit însă ispitit de o pornire nebună: să tragă puţin cu urechea la discuţia acestor eroine mai virtuoase decât Lucreţia şi mai ambiţioase decât Cleopatra. Fără îndoială că nişte femei atât de hotărâte şi de devotate muncii lor nu puteau să discute decât nişte probleme foarte importante sau, chiar mai bine, să împărtăşească câte ceva din înţelepciunea lor.

Şi, într-adevăr, studentul român nu s-a înşelat: a avut privilegiul să asculte pentru zece minute cea mai savantă discuţie pe care v-o puteţi imagina despre sărmăluţe. Cum să toci carnea, ce zarzavaturi poţi să pui, ce mirodenii şi atâtea alte lucruri care fără îndoială că nu pot fi comparate ca importanţă cu întrebarea unui oarecare student român despre oarecare cursuri. Studentul român a plecat aproape ruşinat că fusese cât pe ce să deranjeze cu neînsemnatele sale probleme o asemenea discuţie.

Şi-a jurat însă că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a pune mâna pe acel petic de hârtie. De ce? Măcar pentru a-i convinge pe cei mai tineri decât el să nu se acopere de ridicol stând încuiaţi în timpul programului de lucru ca să poată discuta în linişte despre sărmăluţe.