Răbdarea mea a ajuns la sfârşit! Rog pe această cale să nu mi se mai recomande cu hohote de râs următorul clip, viral, despre „Mihai Creangă”: (pentru cei care nu îl ştiu – mira-m-aş să mai fie cineva în România care să nu îl ştie! – şi care nu au timp sau chef să îl urmărească, clipul prezintă răspunsurile unor persoane simple de pe stradă la întrebarea „Ce carte aţi citit ultima oară?”; după cum probabil vă aşteptaţi, a răspunde la o asemenea întrebare se poate dovedi extrem de dificil). De asemenea, adresez rugămintea să nu mi se mai recomande niciun clip din aceeaşi serie (întrebări de felul „Cine sunt Adam şi Eva?”, „Când v-aţi spălat ultima oară pe dinţi?” etc.)
Ce aş putea să aflu nou din astfel de filmuleţe? Că nivelul de cultură din România este foarte scăzut? Că ortodoxia se reduce pentru multe persoane la un lung şir de superstiţii şi ritualuri costisitoare? Că mulţi români, deşi cunosc literele, sunt analfabeţi funcţional (citesc, dar nu pot recepta nici înţelesuri dintre cele mai simple)? O ştiu prea bine. Şi se ştie demult. Citiţi publicistica lui Eminescu: şi atunci, ca şi acum, principala problemă era reprezentată de lipsa de instruire şi de educaţie.
De ce ar trebui să mă amuz? Că sunt unii nefericiţi, mulţi, prea mulţi, care fie că nu au avut şansa, fie, sub presiunea unui mediu în care ştiinţa de carte nu este receptată ca valoare socială, nu s-au interesat să înveţe, să îşi deschidă mintea spre orizonturile atât de diverse, de utile şi de plăcute ale cunoaşterii? Nu ar trebui mai degrabă să mă întristez şi chiar să mă îngrijorez?
A râde cu hohote de aşa ceva sau a dispreţui oamenii căzuţi în capcana reporterului nu reprezintă dovezi de superioritate. Superior este cel care se străduieşte să îi ridice şi pe cei din jurul lui după sine, nu cel care îşi bate joc, căci a lua peste picior un om simplu, needucat, este la fel de josnic ca a-ţi bate joc de un infirm.
Cu atât mai mişelesc este însă că îşi bat joc unii pe care, dacă stai să îi scuturi bine, nu ai prea mult de ales de pe urma lor: semidocţi, cu lecturi făcute în pripă, cu o cultură desăvârşită la prestigioasa şcoală a blogosferei, informaţi temeinic din broşurele, postări pe Youtube sau din ce s-a mai auzit prin piaţă. Ei se pricep la toate şi comentează despre orice. Filosofie? L-au citit pe Liiceanu. Istorie? S-au uitat la „Dacii. Adevăruri tulburătoare.” Politică? Urmăresc ori pe Badea, ori pe Banciu. Economie? Puţin mai greu aici, că mai e vorba şi de matematică… Parcă spusese ceva Guran la o emisiune, dar nu prea au prins exact ideea…
Mai presus de orice, nu trebuie să îi contrazici. În special nu cu argumente ceva mai complicate, căci rişti să nu le înţeleagă şi devii dubios. În cel mai bun caz, ţi se va trânti sec că eşti un ignorant. În cel mai rău, ţi se va urla că eşti depăşit, comunist, naţionalist, vândut, trădător sau prost de-a binelea. Să îndrăzneşti să îi aduci aminte de îndemnul biblic „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”? Eroare fatală: din acea zi te va considera duşmanul lui personal numărul unu şi te va urî din tot sufletul. Pentru că i-ai spus adevărul şi pentru că îl doare.
În concluzie, nu, nu mai vreau să văd astfel de clipuri, dar nu din cauza inculţilor care apar în ele, ci a semidocţilor care mi le tot recomandă.
Scuze! Ambrose Bierce: ”Dicționarul diavolului”
Subiectul articolului îmi amintește definiția pe care Ambrose Bierce o dă ignorantului în ”Proverbele infernului”. Ignorant, spune el, este cel care nu știe ce-l întrebi tu, în schimb, știe mult mai multe lucruri despre care tu habar n-ai. ( Citat aprox.) Există însă și riscul deloc de neglijat pe care îl nota William Black în ”Proverbele infernului”. Citez din memorie, așa că îmi asum inexactitatea) ”Prin repetare, o stupizenie poate fi luată drept o idee genială și deveni, astfel, o calamitate.” Îmi cer scuze pentru că nu vin cu un gând propriu, dar subiectul abordat mă descurajează,îmi provoacă jenă, mă invită la un fel de lene bolnăvicioasă, nu-mi poate da decât o părere fadă. Și nu datorită interlocutorilor bravilor noștri redactoriști de pe la difuzoare,televizoare și maculatoare.
foarte necesar textul asta intr-o lume in care oamenii care apuca sa faca oarece scoala sint preocupati in primul rind sa-si arate superioritatea fata de ceilalti
Sincer nu-s de acord cu abordarea pseudo – reporterului (mai degrabă un caricaturist al societății). Cine intră în capcana unor întrebări aparent simple, dar derutante și până la urmă care ating rezultatul dorit de el (de tipul Care este diferența religioasă între X și Y?, Ce sărbătorim de …?) devin hrană pentru cei care în loc să se preocupe de a lor persoană, preferă să despice firul în 14 asupra ignoranței altora.
Sincer, iar nu cred în neștiința bătrânilor satului asupra obiceiurilor (religioase sau pe cele din bătrâni).
O vorbă a cercetătorului antropolog sau etnograf (care își trage seva din această lume rurală)spune ceva despre metodologie și deontologie: Important este cum, când și cui îi pui întrebarea, pentru a afla răspunsul.