Fizica defineşte inerţia ca fiind tendinţa unui corp de a-şi păstra starea de mişcare sau de repaus atâta timp cât nu intervine o forţă exterioară. Cu alte cuvinte, dacă un corp este în mişcare, de exemplu un avion care aterizează, el îşi va continua mişcarea dacă nu intervine o forţă care să-i frâneze viteza. Iar dacă un corp este în repaus, va trebui un efort ca să-l împingem, exact din cauza „inerţiei” pe care o opune.
Mai spune legea din fizică: forţa de inerţie a unui corp depinde de masa şi de viteza lui. Avionul cu viteză mare e mult mai greu de oprit decât o tricicletă cu viteză mică! Iar mutarea unei elefant din starea de repaus (cu viteza zero) cere mult mai mult efort decât, să spunem, împingerea unui măgăruş încăpăţânat!
Gata. Destulă fizică. În fond, ştim ce e inerţia. Se spune şi despre unii oameni care nu reacţionează că sunt „inerţi”, ba chiar în chimie s-a utilizat atributul de „inert” unor gaze care nu reacţioneaza chimic cu nici un alt element chimic decât în condiţii cu totul excepţionale.
De-alungul anilor am observat că legea fizică a inerţiei se aplică şi vieţii sociale, nu numai corpurilor. Ajunsă în Canada, eram străină de tot ce se întâmpla în jurul meu: nu eram fluentă în limbile oficiale (deşi îmi închipuiam că eram!), nu cunoşteam obiceiurile locale şi nu mă descurcam la cumpărături, unde era prea multă varietate de marfă pentru capacitatea mea limitată de a decide. În societatea multilateral dezvoltată din care venisem, dictatura şi monotonia mărfurilor nu permiteau individului dezvoltarea capacităţii nici de a alege, nici de a decide. M-am simţit deci respinsă de noua societate şi procesul meu de „adaptare” a durat câţiva ani buni, timp în care am învăţat limbile oficiale ale Canadei, am înţeles mecanismul de a lua o decizie (cel care respectă secvenţa obligatorie: a) culegerea informaţiilor, b) alegerea, c) decizia optimă şi d) asumarea, după luarea deciziei, a responsabilităţii corespunzătoare şi am încercat să privesc valorile societăţii din interiorul ei şi nu ca observator extern, cum făcusem când venisem. Senzaţia de respingere pe care o experimentasem la început a scăzut treptat, până când a dispărut. Am considerat normală adversitatea societatăţii în care venisem, asemănând-o cu respingerea biologică a unui organ transplantat.
Şi iată că ajungem la noţiunea de inerţie. Bănuiesc că am avut o inerţie (greutate) în a păşi în noua societate, neputându-mă debarasa intantaneu de mentalitatea din România, mentalitate care nu păcătuiau în sine, dar care nu coincidea cu cea a societăţii în care trăiam. Iar eu, cu „masa” mică în comparaţie cu „masa” uriaşă a întregii societăţi canadiene, conform legii, m-am mişcat mai repede, am înţeles ce trebuie schimbat în atitudinea mea şi am acţionat, dar „inerţia” societăţii din jur a fost mare şi a durat mult mai mult până când, în sfârşit, m-am simţit „adoptată”. Astăzi, legătura mea cu societatea canadiană este sudată, am fost nu numai acceptată de ea, dar şi valorizată.
Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi la serviciu, unde etapele parcurse au fost aceleaşi. Am suferit în primii ani pentru că eram „o străină”, nu puteam în nici un fel face corp comun cu noii colegi. Dar am lucrat destui ani în aceeaşi companie pentru ca să observ fenomenul de sudare a relaţiilor mele cu ei (desigur, din punct de vedere al concepţiilor de viaţă, pentru că diferende personale sau/şi profesionale pot exista oriunde şi oricând!)
Am avut ocazia să constat şi inerţia inversă, la „ruperea” unui organ de corpul din care face parte. Se spune că omul simte încă dureri în membrul amputat. Experienţa mea de despărţire de colegii de muncă, când mi-am schimbat serviciul, a fost edificatoare. Nici ei şi nici eu nu ne-am putut „rupe” brusc. Aceeaşi inerţie care apăruse ca o barieră la intrarea mea în noua societate s-a manifestat şi în situaţia inversă. Nu m-am mirat, experimentasem acelaşi fenmen la despărţirea de colegii şi locurile din România.
Desigur, timpul e cel care le rezolvă pe toate. Cum bine spune Românul, „obişnuinţa e a doua natură”, care ar suna în versuri:
Tot ce pe vremuri părea că-i inedit
A devenit acuma… ceva obişnuit!
