Alo, Turnul de Fildeș? Aici Turnul de Control!

Suntem o nație plină de contradicții. Este posibil, într-un mod discutabil, să fim mai plini de contradicții decât alte culturi. Tăvăluguri succesive de dominație – fanariote, austro-ungare, rusești, sovietice, americane – ne-au confuzat și ne-au lăsat să ne zbatem între extreme imposibil de reconciliat. Serioși și patriotarzi o clipă, cădem curând în bășcălie în care orice este o țintă admisibilă. Animați de visuri de îmbogățire rapidă, urâm capitalismul și profitul (altora, bineînțeles) și ne dorim o lume în care oamenii acționează conform unei conștiințe iluminate și nu conform propriului interes. Dorim legi, multe legi, poate unele care să stabilească culoarea chiloților dar, concomitent, vom căuta să evităm orice răspundere personală, să ne fofilăm și să ne găsim scuze.

Ahtiați după succesul artistic, nu disprețuim nimic mai mult decât succesul comercial. Totodată disprețuim și ceea ce ne-ar asigura un asemenea succes, și anume consumatorul. Ne-ar plăcea, desigur, să vindem zeci sau sute de mii de volume, dar numai dacă nu trebuie să facem rabat de la ceea ce noi percepem a fi „arta noastră”. Iar arta noastră este dificil de consumat. Nu pentru că n-am fi creativi, abundând de subiecte interesante, ci pentru că a fi artist este, în spațiul culturii românești, o simplă chestie de har, de talent. Nu este o meserie și, logic, nu necesită nici o pregătire prealabilă – talentul va învinge orice barieră. Cenaclul este vizitat numai pentru a avea deschidere, a fi cuprins în gașcă, nu ca un atelier de învățare. Și dacă totuși învățăm, învățam același dispreț suzeran față de accesibilitate, de la maeștri care, uneori, și-au câștigat poziția prin vechime și epurarea celor slabi de înger, nu musai prin talent. Nu trebuie să avem lecturi bogate, nu trebuie să învățăm cum se scrie o povestire – ne așezăm și o scriem pentru că nu trebuie decât voință de creativitate pentru a fi creativ. Stăpânirea Romglezei, SMSitei și/sau a argoului de mahala, însoțite de o nemăsurată încredere în potența noastră, e calificare suficientă pentru a ne numi scriitori.

Nu trebuie să ne batem capul cu cititorii. Ba din contra, cu cât suntem mai încâlciți, mai ermetici, mai distanți de acesta, cu atât este mai bine. Ca într-un joc de amuzament personal, ne simțim datori numai față de talentul personal de care nu ne îndoim niciodată. N-avem nici o responsabilitate socială față de cititor. Nici măcar o responsabilitate culturală nu avem față de el – e problema cititorului să se ridice în sferele înalte în care ne construim actul de creație. Dacă nu poate, poate pentru că Turnul de Fildeș e prea înalt sau poate pentru că pur și simplu nu e deloc un „turn de fildeș” ci doar o îngrămădire de inepții, cititorul este aruncat la gunoi pentru a completa sentimentul de dispreț mutual. Când problema popularității textului vine în joc, apărarea este simplă: „Fac artă pentru artă. Nu mă interesează cine mă citește. Cantitatea nu înseamnă calitate.”

Sunt de acord. Ar trebui să fie loc sub soare pentru absolut oricine. Și Kafka e minunat, și Stephen King. James Joyce are valoarea lui iar Asimov captivează alt segment de cititori, fără nici o supărare. Problema este că, din nefericire, „creez pentru mine și nu mă interesează desfacerea produsului final” este, deseori, doar o poveste mincinoasă, la fel ca și „de mâine mă apuc de sport”, „mă las de fumat” și „nu mai beau nici o picătură de alcool”. Dacă ar fi adevărată, autorul ar trage la xerox câteva exemplare din gândurile sau emoțiile pe care le-au așezat pe hârtie, le-ar împărți celor cunoscuți și ar adormi cu zâmbetul pe buze pentru o treabă care a fost bine dusă la sfârșit. Oamenii sunt însă oameni, românii sunt români și, deși urăsc profitul, vor un oarecare avantaj din munca lor, poate mai mult decât o oarecare recunoaștere. Dacă banii sunt atât de puțini – și au fost întotdeauna în piața limitată a literaturii române – o picătură de glorie răscumpără o parte din frustrări. Premii, acapararea oricărui spațiu publicistic posibil, prin orice mijloace și, de ce nu?, să „te ajungi” fiind inclus în lista de lecturi obligatorii ale Ministerului Învățământului. Nu de alta dar ce titlu de glorie mai mare ți-ai dori decât să plictisești de moarte elevii în compania exclusivistă a celor care te-au plictisit pe tine însuți cînd aveai 14 ani – Sadoveanu, Rebreanu?

Ca în multe alte domenii de activitate din România, și în publicistică lucrurile sunt așezate pe principii pe care, eu personal, atunci când le înțeleg – destul de rar – îmi vine greu să le accept. Mult-disprețuita industrie de publicare de peste ocean are reguli simple și clare pentru reușita în domeniul literaturii. „Reușita” este, desigur, un termen relativ – nu este musai să devii un John Grisham pentru a putea să-ți întreții, simultan, și familia, și pasiunea pentru scris. Am să povestesc cândva mai multe despre acest sistem dar în esență este un sistem meritocratic în care autorul trebuie să accepte unele compromisuri impuse de editor (nu așa, la micul chef al editorului, ci conform cu politica editorială, de gen și audiență), măcar până devine atât de celebru și de bine vândut, de responsabil cu cuvântul scris, încât să-și câștige libertatea creativă deplină. Până atunci, caz extrem de rar întâlnit, rezervat „zeilor”, creația se face într-un mod controlat, cu parametri clari. Trebuie să poți merge înainte de a alerga și ce este permis zeilor nu este permis boilor, nu-i așa?!

În spațiul editorial românesc – și vorbesc responsabil, ca un individ care recunoaște c-a fost și privilegiat și nedreptățit al sistemului – regulile sunt, ca și literatura, absconse, greu de stăpânit și, deseori, dificil de îndurat. Dacă ești plăcut – chiar din contexte extra-literare, cum ar fi în urma unei beții sau din atacului public împotriva unui dușman comun – devii un privilegiat al „cercului de intimi”. Beneficii? Completă libertate creativă, chiar și când produsul este evident anti-creativ, nu mișcă pe nimeni, nu vinde, nu atrage. Publicare la discreție fără nici o logică editorială. Poți să înșiri oricâte dodii pe hârtia electronică a unui .doc sau .rtf și s-o trimiți: va apărea în ropotul de aplauze al unui grup mic dar hotărât să elimine orice rezistență sau critică. Dacă nu ești plăcut – poate pentru că nu ești cunoscut personal, poate pentru că ai îndrăznit să critici aberațiile unor membri ai „cercului intim” – argumentele cu care deschizi ușa în Vest devin complet irelevante și poziția ta, chiar și în cazul în care ești acceptat pentru publicare, rămâne instabil, textul tău rămânând doar ca umplutură după ce acei „intimi” și-au atins interesul. Însuși interesul personal de subzistență a publicației, al editorului care – în lipsa de succes a textelor publicate –  mai devreme sau mai târziu se va trezi fără slujbă, nu fac nici o diferență. Cândva am pledat pentru textul altcuiva, care luase premiul I înaintea textului meu dar care merita acest loc cu vârf și îndesat. „Trebuie să-l publicați. E minunat, e antologic, e fabulos” – am spus despre acel text, nemaifiind un scriitor ci doar un cititor mirabolat de talentul scriitoricesc al lui Liviu Radu. „Nu trebuie nimic. Noi suntem editorii și noi stabilim ce trebuie” a venit ceaușist răspunsul.  L-au publicat, într-un târziu, mult după ce vâlva premiului se stinsese. Evident, la mai puțin de 2 ani, publicația și-a încetat apariția. Evident, era vina economiei, a blocajului financiar, a alinierii planetelor și nicidecum a politicii editoriale nereușite. Este doar un exemplu – lista publicațiilor care și-au săpat singure groapa e prea mare pentru a fi analizată aici.

Aplauzele unui cerc relativ modest dar absurd de entuziast, lipsit de orice evaluare critică, pot conduce pe oricine repede la aroganță și la o desprindere ireversibilă de ținta normală a oricărei literaturi – cititorii. Pas cu pas, asemeni unui Ceaușescu multiplicat în mii de exemplare, creatorii se închid în ceea ce lor li se pare un Turn de Fildeș – în realitate o zonă lipsită de reguli editorialiste, lipsită de constrângeri creative, un țarc în care se pot juca cum le place lor pe spațiul limitat al publicațiilor încă în viață, pe nervii cititorilor. Aroganța lor ajunge până la a se compara cu geniile, înțelese sau neînțelese, cu Dostoievski, Kafka sau, cum am citit recent, transgresând genul, cu Mozart. Nu ajută, bineînțeles, să punctezi că Kafka n-a căutat niciodată să-și publice lucrările, că Dostoievski, deși dificil și uneori frustrant, este perfect lizibil, accesibil oricui este alfabetizat și nici că Mozart, grație unui limbaj mai larg decât scrisul, reușeste să miște chiar și pe cei mai săraci cu duhul dintre noi.

Povestea dispare sau când există e năclăită sub un munte de prețiozitate. Lirismul, ca la o persoană bolnavă, poate cotropi oricând conștientul și astfel luciditatea plot-ului. Beția de cuvinte, atât de des înfierată, este norma zilei. Ca la un bufet literar, „mai mult” devine „mai bun”… cu excepția cazului diametral opus în care lenea autorului dictează o brevitate ermetică, ca pentru a-și reconfirma valoarea literară (merită oricât din timpul cititorului, nu?). Normele de bun simț ale povestirii – introducere, desfășurare, punct culminant, rezolvare, deznodământ – sunt puse pe masa aceluiași bufet virtual de unde autorul, intenționat sau din neștiință, se servește cu ce poftește, convins că în cazul lui particular regulile nu se aplică. Personajele rămân scheletice, niște simple prezențe pentru proptirea unei acțiuni sau, dintr-o extremă în cealaltă,  sunt dezvoltate cu o pedanță iritantă dar nu au ce susține pentru că în poveste nu se întâmplă mare lucru. Dialogurile caută forță în limbaj vulgar, înjurăturile încercând stângaci să ascundă faptul că personajele nu au ce să-și spună.

Publicul obișnuit, omul de rând care încă mai citește devine, pe bună dreptate, tot mai distant față de creația autohtonă, de literatura română contemporană. Din aceasta, cititorul nu poate extrage nici relaxare, nici coerență, nici relevanță pentru propria viață, nici speranță, nici revelații. Dezamăgire după dezamăgire, publicul se închide tot mai mult în propriul lor Turn de Fildeș. Acesta este construit din clasici sau din literatură certificată în Vest, triată de editori cu o anumită filosofie a valorilor cerute de public. Unii o fac. Alții ridică din umeri și citesc singurul lucru care mai ajunge la mintea lor înțepenită și la sufletul lor înghețat, acea literatură-de-șoc care, cu nu foarte mult timp în urmă ar fi fost vândută la pachet cu revistele porno.

Alo, Turnul de Fildeș? Aici Turnul de Control, oferindu-ți un semnal pentru aterizare. Bine, nu ateriza – rotește-te până ți se termină benzina. Fiecare pasăre moare pe limba ei.